Când ziua luminile-și stinge
Și cele din urmă-n câmpii le aruncă,
Þăranii, veniți de la muncă,
Își cântă viața și glasul le plânge.

Își cântă necazul cel mare,
Își cântă nevoile lor în robie,
Și cântecul plânge-n câmpie,
Suspină și cântă în versuri amare.

Și cântă obidele sale,
Iar seara albastră-i ascultă-n tăcere,
Și cântecu-i plin de durere,
Și inima-n piept ți se zbate de jale.

Își varsă tot dorul și focul
În plângeri prelungi de robie și chin,
Și stelele serii rămân
În jale. Și robul își plânge norocul.

Și greu deznădejdea se lasă,
Și neagră, ca noaptea ce vine, întinde
Aripile, satul cuprinde,
Și țărănimea-n aripi o apasă.

Dar iată de-odată s-aude:
Un glas de flăcău din țărani se desparte,
Puternic — se duce departe,
Deșteaptă câmpiile, văile mute.

Și cântecul sună-n ogoare
Și, mândru, vorbește de drepturi și voie,
Și-ți pare aprinsă a țării nevoie
De versuri cu foc arzătoare.