N-avem chei la zăvorâtele porți
ale cetății căzute-n ruină,
drumurile sunt acoperite de pustiu,
nimeni nu vine să vadă.

Camerele sunt locuite de umbre,
vântul bate neauzit,
timpul scârțâie-n podele,
ochii lacomi de priveghere
îmbracă-n suspans tăcerea.
Corbii croncăne a moarte,
închiși într-un tărâm al lor
de unde-și fură culoarea.

E la mijloc multă răbdare,
o stare putredă pe pietrele umezi,
nimeni nu vine, nimeni nu pleacă.

Și totuși, se naște îndoiala:
de ce găzduiește cetatea disperarea
și paznicii dorm în liniștea nopții,
sculptați baroc
în coloane de piatră?