întotdeauna mama decojea oasele ca pe niște nuci și
mâinile-i rămâneau în vertebre
bucată cu bucată
nu știa că îi aud gândurile și că o văd pe dinăuntru

din nervuri îmi crește cate o lehuză
mă înțep cu furculița să vad dacă m-am copt și
lumina e un tren care-mi strânge resturile de pe șine
în loc de plămâni am un fel de mandolină

mama taie ștreangul și pruncul încheie sonata