o voi numi planeta de nisip
de vreme ce are munți de nisip ape de nisip suflet de nisip
și pentru setea ce niciodată nu se curmă
e o planetă mică vremea o număr în pași
străbat ecuatorul zilnic
cum omulețul lui gopo
soarele ei muribund acoperă orizonul
și nu are noapte doar o zi veșnică.

derutat omul
se simte neajutorat
strînge nisipul în pumni și îl aruncă spre cer
atunci plouă și ninge și plouă iar
atunci rîurile de nisip ies din matcă.

într-o bună zi aceeași zi veșnică
după cîteva înconjurări ale planetei
apăru ea femeia albastră
cu părul albastru
cu tălpile roșii
o vedeam din spate ceea ce îmi dădea sentimentul urmăririi
da femeia albastră dădea ocolul planetei de nisip
da femeia albastră a obosit
și am ajuns-o de după zare
pașii ei roșii precum tălpile lăsau urme roșii
în care se scurgea viața soarelui muribund.
pentru moment gîndul că ar fi criminală
că însăși grăbește pieirea unui sistem de nisip
în care ar putea trăi oamenii de nisip asemenea mie
cel ce deveneam om de nisip.

urmăresc urmele pașilor roșii
după munți o umbră albastră
alerg
urmele pașilor se adîncesc
pămîntul devine mișcător și îngroapă în sine
apele de nisip
cîntecele de nisip
șuierul vîntului de nisip.

mă îngroapă pe mine
pînă la gît
ridic brațele să apuc
o lacrimă albastră.

o talpă roșie mă apasă
și un punct negru
cît un fir de nisip.