abia mă mutasem în bucurești când au început să trosnească oasele
și să se fleșcăie mușchii senzaționalelor mele
speranțe.
beam cafeaua singură, la școală găștile erau făcute, îmi lipseau vechile
singurătăți, umplute în secret de
senzaționalele mele speranțe. „îmi voi scoate muștele din stomac, mi-am spus,
și berzele din gură, cu fundurile lor mari, dar timide și insolente, voi suferi mai puțin, voi bea mai mult, după 2 beri oricum sunt tavă pentru halbele goale”
„mă voi întinde la vorbă pe culoare, voi îmbrățișa spontan colegi,
voi paparizza poeții”

în această tristețe de cartier fluieram în fereastră, rotindu-mi cu măiestrie papucul
pe degetul de la picior. Chiorul dormea, Tramvai staționa, mi se făcuse silă
când, ce să vezi? pe strada plutonier xxxx xxxxxx trecea agale perța.

E perța, e perța, mi-am spus!
E perța!
el nu m-a observat, dar dacă totuși ar fi făcut-o