Casa noastră e cea mai frumoasă dintre toate. Are candelabre și seamănă cu un palat. În ea se ascund iepurii, atunci când vor să moară de-adevăratelea. E greu să mori de-adevăratelea. Asta înseamnă că trebuie să se aprindă câmpia și să vină și păsările, să te ia la ele, definitiv. Numai așa poți zbura: când sufletul îți este purtat în spate, de păsări. Iar sufletul e un fel de abur, care-ți crește în burtă. Cu cât ai burta mai umflată, cu atât înseamnă că și sufletul vrea să iasă și să zboare mai repede. Nimeni nu știe unde pleacă păsările, atunci când pleacă. Cică în țările calde. Iar țările calde sunt dincolo de oceane. La ele poți ajunge doar cu racheta.
Casa are două odăi. În prima dormim noi, băieții. Patul e în dreptul ferestrei și, printre giurgiuvele, când somnul stă tot cuibărit, ca un câine de arie la amiază, poți vedea gârla, undeva în dreapta, dincolo de triajul vechi. Prin triaj, trec trenuri. Dacă te calcă trenul, nu e ca și când ai cădea din liliac. Din liliac, atunci când cazi, îți julești genunchii. Și coatele. Iar până vine toamna, semnele se fac tot mai mici și, în cele din urmă, dispar.
Trenul ăsta e un balaur uriaș. E tot un fel de sat, dar pe roți. Are vagoane, ca niște case lipite unele de altele. Iar casele astea mici au ferestre prin care nu poți vedea decât fețe care zâmbesc tot timpul. Sunt fețe de sinucigași. Iar trenul se plimbă pe unde vrea nenea ceferistul. Dacă nenea ceferistul vrea să te plimbe pe Lună, el doar dă un semnal, cu un steguleț roșu. Atunci se pune în mișcare capul balaurului, care e negru și pufăie pe nas un fum gros, precum focurile de urlalia. Și trenul poate pleca în Lună. Sau în America, unde trăiesc americanii și de unde vin capitaliștii, care sunt niște porci. Mai poți pleca și la nemți. Nemții ăstia sunt niște gunoaie, care au vrut să stăpânească ei lumea. Cum ar veni, ar fi vrut să fie ei șefi peste gârlă și să le cerem lor voie dacă vrem să ne bălăcim.
Deși e un palat uriaș, casa noastră e făcută din tule. La fel au și iepurii case, tot din tule. Când intră tata, trebuie să se aplece, altfel ar putea sălta tavanul cu capul. El așa spune, că poate fugi cu tavanul în cap, dacă se forțează puțin. Iar noi am rămâne fără acoperiș. Și-ar însemna că am putea vedea cerul direct de lângă plită. Doar ai sălta privirea și gata, ar însemna să vezi norii, soarele, stelele și toată negura nopții. Ai putea vedea și sufletele morților, când sunt luate de păsări.
Iarna, aici ne jucăm: lângă plită. E mai cald și, când lumina este la fel de transparentă ca un pui de vrabie abia ieșit din ou, începe să miroasă a ciocălăi. Focul de ciocălăi nu e ca ăla de tezechi. E iute și face ca apa pentru mămăligă să fiarbă mai repede. Iar mămăliga e bună. E cleioasă și are gust de pământ. Numai așa te poți sătura, mâncând mămăligă cu gust de pământ. Căci pământul este cel care ne satură pe toți. Tot el e cel care ne rabdă. Așa spune și mama. Așa a citit ea în Biblie și tot așa spune și ea, dar așa spune și pastorul și tot la fel spun toți ceilalți oameni, atunci când se duc la adunare.
La adunare mă duc și eu. Se ține sâmbăta, într-o altă casă, care are numai o singură cameră, dar care e mare cât o bostănărie. Aici, mama cântă. Și se roagă la Isus. Lui îi mulțumește pentru tot ceea ce are: pentru casă, pentru copii, pentru mămăligă. Dar și pentru cartofi, atunci când avem. Când nu avem cartofi, mama nu-i mai mulțumește lui Isus. Îi mulțumește, în schimb, Vetuței, care e mătușa noastră. Da, Vetuțo, nu mai aveam ce să le pun în oala, mulțumesc, așa spune mama. Iar cartofii sunt buni. Cei mai buni. Cartofii vin și ei din patria cartofilor. Patria asta e și ea departe; de-acolo vin oameni înalți și albaștri, cu saci întregi de cartofi. Îi dau la schimb pe porumb. Așa se face: un sac de cartofi la un sac de porumb. Iar noi avem mult porumb, în vreme ce ei au mulți cartofi. Lor le place porumbul de la noi căci, cum v-am mai spus, acesta are gust de pământ și numai așa te poți sătura. Când îți este cel mai foame, poți lua, în joacă, vreo două-trei bucățele de pământ, pe care să le mesteci. Dar apoi trebuie să scuipi neapărat, altfel pământul se amestecă cu scuipatul și devine tule. Și dacă înghiți tule, ușor-ușor, în burtă îți poate crește o casă. Iar casa din burtă nu e bună, căci nu-i poți pune acoperiș. Iar dacă nu ai acoperiș la casă, atunci când dormi, pot veni păsările și-ți pot răpi sufletul. Cum ar veni, ai putea să mori definitiv.

Mama știe cel mai bine să spele. Vinerea spală. Adună cămășile tatei, pledurile, nădragii, fețele de pernă și perdelele. Perdele nu avem decât două, câte una la fiecare fereastră. Prin ferestre poți vedea aerul. Iar aerul e la fel de bun ca pământul. Însă, nu-l poți vedea decât dimineața, fie între giurgiuvele, fie cum se ridică din malurile gârlei. Cum ar veni, pământul este cel care respiră. Din ferestre și din gârle. Apoi, dacă nu știți, pământul respiră și din fântâni. Cu cât fântâna e mai adâncă, așa respiră și pământul mai greoi. Îi poți auzi șuieratul până departe, cam prin dreptul triajului. Parcă e un moș de o mie de ani pământul ăsta: respiră greu și, câteodată, tușește. Sau horcăie. Când tușește pământul, se dilată ferestrele, gârla dă pe margini, iar fântânile încep să bolborosească. Fără aer e la fel ca și cum te-ar lua păsările.
Mama spală întâi albiturile, așa le spune, adică fețele de pernă. Cămășile tatei, în schimb, sunt colorate. Una e galbenă, parcă a dat în spic, de parcă ar fi râs soarele, în vreme ce ailaltă e ca un ochi de vrăjitoare sau ca iarba, când năvălesc greierii. Le clăbucește cu săpun de casă, după care le freacă bine-bine, până le iese sufletul. Spală într-o albie pe care o pune pe prispă. Căci așa e casa noastră. E un palat uriaș, dar care are prispă dată cu var. Și casa are suflet, așa cum au și rufele. Numai că sufletul casei e purtat de un șarpe, în vreme ce sufletul rufelor îl știe doar vântul.
Dacă mama spală, asta însemană că noi trebuie să fim cuminți. Adică să stăm sub liliac și să numărăm petalele florilor. Căci eu știu să număr: unu, trei, șase, doi, nouă, cinci. Cine găsește o floare de liliac cu trei petale, asta înseamnă c-o să aibă noroc și că e foarte cuminte. Norocul ăsta e ca o boală: unii-l au, alții nu. El crește în frunte și poate fi văzut de ceilalți oameni. Mătușa mea, Vetuța, știe cel mai bine cine are noroc. Eu n-o să am, așa mi-a spus, cică sunt încăpățânat. În schimb, mama a avut noroc. Of, Getuțo, ce noroc ai avut și tu!
După ce spală rufele, urmăm noi la îmbăiat. Întâi este săpunit fratele meu mai mic, Mihăiță. Lui îi e frică de apă, așa că urlă cât poate. Dar nu poate scăpa din mâinile mamei. Cel mai rău este atunci când mama te spală pe cap: clăbucul îți poate intra în ochi. Dacă îți intră în ochi, te ustură și rămâi orb tot restul zilei. Dar eu știu că trebuie să strângi tare din pleoape. Tare de tot, până când fața ți se strânge și-ncepe să te-nțepe, ca un ciulin. Pe Mihăiță, mama îl spală cel mai bine la cur, căci pe-acolo iese mizeria de care sufletul nu are nevoie. În fiecare zi, sufletul începe să te doară în burtă, iar asta înseamnă că vrea să rămână curat. Cine mestecă pâine în vreme ce sufletul se curăță, înseamnă că mănâncă viermi.
Când mama spală, tata nu e acasă. E pe la unchi și vorbesc amândoi de toți ceilalți care au avut noroc. Și sunt mulți care au avut noroc: au acasă găini, rațe și porci. Le țin într-un coteț și, câteodată, stau de vorbă cu animalele. Sau le numără, mai ales dimineața, te teamă să nu fie furate de hoți: unu, trei, șase, doi, nouă, cinci. Tata și unchiul fură găini. Ei spun, însă, că fac fapte bune și că nu-l mânie pe Dumnezeu, căci și omul ăla din ceruri vede c-a împărțit prost norocul. Adică ăla de ce să aibă și noi nu? Le fut morții-n cur!
După ce ne spală, mama ne așează părul cu pieptănul de păduchi. Pieptănul ăsta are dinți lungi-lungi, e alb și e făcut din oasele morților. Păduchii sunt niște gândăcei care-ți cresc din cap, de foame. Cu cât îți e foame mai tare, cu atât ai mai mulți. Iar mie-mi-e foame tot timpul. Apoi se apucă să lipească pe jos. Înainte de asta, adună mizeria care iese din sufletul cailor. Apoi o amestecă cu apă și cu paie. Paiele cresc pe câmp și sunt fluierele din care cântă sperietorile. Când mama lipește pe jos, noi trebuie să stăm în pat și să spunem Tatăl-nostru: Tatăl-nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, precum în cer așa și pe Pământ, pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților nostri, și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău, amin. Mihăiță nu știe Tatăl-nostru. El nici măcar nu știe că mai avem un tată, pe bunul Dumnezeu, cel care are grijă de fiecare copil și la care ajung sufletele când sunt luate de păsări, atunci când mori de-adevăratelea.

Satul nostru se numește Dropia. De jur-împrejur nu mai e alt sat. Mai găsești un altul tare departe, numai dacă mergi câțiva kilometri pe jos. Iar câțiva kilometri înseamnă mult, foarte mult, cale de nouă mări și nouă văi. Cam cât e până-n America. Poți să mergi și cu șareta, cum are nenea pândarul, când se plimbă printre bostănării. Dar asta înseamnă să ajungi într-o mie de ani. Iar nenea pândarul nu vrea să ajungă-n America și nici în celălalt sat. Pândarul păzește pepenii, căci altfel am lua noi câte unul și ne-am face felinare. Cu o lamă, scobești bine-bine pepenele, până când rămâne numai pielea de el, apoi faci niște găuri în formă de ochi de vrăjitoare, iar înăuntru pui un muc de lumănare, după care-l aprinzi. Când vine noaptea, te plimbi cu felinarul făcut din pepene. Iar felinarul luminează până pe lumea cealaltă. Cel mai mult se bucură morții.
Eu nu știu de ce satul nostru se numește Dropia. Dropia asta e o pasăre care, atunci când clocește, se-apucă să latre. Latră ca un câine, când năvălesc hoții. Iar hoții năvălesc foarte des pe-aici, dar nu mai sunt dropii care să latre, ci doar câini. Dropiile au plecat demult, în Țara Dropiilor, așa spunea mamaia, când trăia. Ea e cea care a văzut dropiile. Cică sunt niște păsări mari, mari de tot, care se ascund în grâu. Stau acolo și așteaptă până se usucă pământul. Abia după ce se usucă pământul se-apucă și ele să latre, cât să vină ploaia. Acum, însă, ploaia nu mai vine, căci nu mai sunt dropii, ci numai câini. Iar când latră câinii, cum vă spuneam, nu se întâmplă altceva decât că năvălesc hoții.
Tata e un hoț, așa spun vecinii. E cel mai mare hoț. El și cu unchiul, când ceilalți dorm, sar gardurile oamenilor și le fură găinile. Ei cred că oamenii nu bagă de seamă, că și-așa au prea multe și nici nu știu să numere bine. Nici tata nu știe să numere bine. El știe doar până la o sută, în vreme ce eu știu să număr până la un catralion. Asta înseamnă că sunt mai deștept ca el. Iar tata fură găini împreună cu unchiul, care e bărbatul Vetuții, mătușa noastră de la care mama se împrumută de cartofi, atunci când nu mai avem. Ei se duc noaptea, dar după ce au băut, căci numai așa au curaj să intre în cotinețele oamenilor. Iar găinile se fură tare ușor. Le prinzi și le sucești gâtul, ca să tacă. După care le bagi în sac. Iar găinile sunt tare bune. Cele mai bune. Au carnea albă și din ea se face ciorbă, care nu e ca aia de ștevie. Dar tata vrea numai carne friptă. Pune pirostria în mijlocul ariei, bagă o mână de ciocălăi dedesubt, iar pe o tablă frige carnea. După care la noi în curte începe să miroasă ca în Rai. Miroase bine-bine de tot. Și atunci nu mai îmi este foame.
Tata mănâncă și plescăie. Așa face, plescăie și sucul de carne friptă i se prelinge pe bărbie. Iar eu mă uit la el. Se uită și Mihăiță. Așteptăm cuminți până se satură el. Atunci ne vine și nouă rândul. Iar tata mănâncă numai carnea, în vreme ce nouă ne lasă oasele și zgârciurile de pe ele. Iar zgârciurile sunt cele mai bune. De ele te saturi atât de tare că nu-ți mai este foame niciodată. După care vine nenea milițianul și se uită prin curte. Se uită și în privată, unde ne ducem noi când sufletul vrea să se curețe. Iar în privată miroase tare urât și e și întuneric. Nenea milițianul, în schimb, are cu el o lanternă nichelată, de care o să-mi iau și eu, atunci când o să mă fac mare. O aprinde și lanterna face o lumină mai puternică decât cea de la opaiț. Sau ca aia din felinarele făcute din pepeni. Lumina de la lanterna milițianului nu e văzută numai de morți, ci și de nenea judecătorul, care e un om mare, de la oraș. Judecătorul e mai mare chiar și decât Dumnezeu.
Nenea milițianul, însă, nu găsește nimic. El, de fapt, caută fulgi. Când și când, se mai uită și după oase, dar nu are de unde să știe că le-am mâncat noi pe toate. E prost de bubuie. Pe mine mă întreabă primul: Păduchiosule, ai mâncat, bă, pui? Iar eu dau din umeri, adică îi spun că nu știu. Mihăiță, însă, îi răspunde repede, așa cum l-a învățat tata: Nu papa pui, nu papa pui. Iar milițianul se enervează și începe să țipe. Dar ce-ai mâncat, măi? Iar Mihăiță îi recită imediat, fără să se încurce, așa cum face când spune Tatăl Nostru: Am mâncat pe pizda mă-tii.

Tata lucrează la oraș, adică tare departe. Iar orașul ăsta e tot un fel de sat, dar mai mare, iar acolo casele sunt puse unele pe umerii celorlalte. Cum ar veni, în loc să aibă acoperiș, au alte case puse deasupra. Și abia, hăt, aproape de cer, vine și acoperișul, tocmai pe casa cea mai de sus. Dacă nu ar avea acoperiș, v-am spus, asta înseamnă că pot veni păsările și-ți pot lua sufletul. Adică ar însemna să mori. Iar la oraș asta spune tata că e, numai morți. Așa le spune: Să-i fut pe morții de la oraș! Și acolo sunt mulți-mulți, cam câți oameni încap în o mie de trenuri.
La oraș, tata exact asta face: construiește case puse în cârca altor case. Pleacă lunea, cu noaptea-n cap, când încă noi dormim, și vine sâmbăta, dar după ce se întunecă bine, când noi ne pregătim de culcare. Ar trebui să vină la amiază, dar mai stă cu unchiul, la mat. Și stă mult acolo. Stă până se cherchelește, că nu se mai satură. Așa spune mama: Nu-l mai satură Dumnezeu cu băutura asta a lui! După care vine acasă, dar nu intră la noi în odaie, ci se duce în cealaltă, care e mai bună. Acolo, tata are șifonier, un fel de dulap mare, în care-și ține cele două cămăși colorate, pantofii de duminică, dar și pantalonii cei buni. E și o vitrină acolo, e făcută din geam și, în ea, e un ceas care, dacă știi să-l potrivești, sună și te trezește exact când e somnul mai dulce, adică în același timp cu cocoșii. E și un pat acolo, moale, catifelat și are și saltea bună, nu ca a noastră, care e făcută din saci de cânepă umpluți cu paie. Asta o știe și mătușa și o ceartă pe mama. Așa-i zice: Golanul ăla doarme în puf, iar copiii își rup oasele pe baloții ăștia! Ce-i aici, cotineață de porci?! Și noi râdem. Guiț, guiț, suntem doi purceluși, unul mare și-altul mic. Iar mătușa știe cel mai bine de ce suntem noi purceluși. Unde e noroiul mai mare, acolo tăbărâm la joacă. Și, în plus, mâncăm la fel ca porcii, am mânca tot timpul, parcă nimic nu ne satură. Numai că nu se lipește mâncarea de noi, altfel ar trebui să fim grași-grași și să ne pună sârmă-n nas. Că așa pățesc porcii, li se pune sârmă-n nas, ca să nu scurme prin arie și sa dea toată grădina cu curu-n sus.
După ce vine tata, sâmbăta, pe noi trebuie să ne găsească sătui, spălați și adormiți. Altfel e vai și-amar! Se strâmbă, pufnește și încearcă să ne bage-n turbincă, exact ca Ivan, ăla care a reușit să-l păcălească pe Dracul. Dar noi nu avem voie să spunem cuvântul ăsta care începe cu "d", mama se oțărăște la noi că-l chemăm pe cel al cărui nume nu trebuie spus. Și nu e deloc bine că-l chemăm pe cel al cărui nume începe cu "d". Căci ăsta e un înger rău, pe care l-a alungat Tata Dumnezeu din Rai, pentru că nu a fost cuminte. Cred eu c-a vrut să răpească vreo fată de împărat. Acum, "D" nu mai are aripi, el mai mult se târăște, ca șerpii, iar casa lui e sub pământ. Acolo, are cazane mari cu smoală, iar în ele sunt băgați păcătoșii. Sub cazane, pune o mână de ciocălăi, iar ăia care l-au chemat pe el, chiar și în gând, fierb la nesfârșit și țipă de durere.
Tata își ia de băut și acasă. Întâi mănâncă, dar nu ciorbă de ștevie, cum facem noi toată săptămâna. Își ia, de la oraș, salam, șuncă și muștar. Iar muștarull ăsta e un clei galben și iute. Dacă-l mănânci, îți ia gura foc. În el întinde tata feliile de salam sau bucățile cu șuncă. După care mestecă repede-repede și înghite dumicații unul după altul. Eu am mai mâncat șuncă, atunci când mătușa a tăiat porcul. Căci șunca se face din porc. Salamul, însă, nu știu din ce se face. Dar cred că din carne, altfel tata nu l-ar mai mânca. Dacă s-ar face din agude, tata ni l-ar da nouă. Așa, însă, mănâncă numai el, iar noi ne facem că dormim. În camera cea bună putem, însă, privi printr-un gemuleț. Prin el poți vedea dintr-o cameră-n alta, dar numai dacă te sui pe pat. Acolo ne cocoțăm noi și-l privim pe tata cum mănâncă salam, șuncă, cum se spală și apoi cum începe s-o bată pe mama. Se suie pe ea, dar după ce se dezbracă în peiele goală, o apucă de umeri și o zgâlțână. Și face așa mult timp. După care, de durere, mama începe să țipe. Atunci nouă ni se face frică și ne punem păturile în cap, de teamă ca tata să nu vină și la noi, să ne zgâlțâne și să ne facă să urlăm de durere.

Satul nostru are fântâni, cam câte una la fiecare răspântie. Răspântia asta e un loc unde se întâlnesc străzile și se ceartă. Tot acolo se opresc și oamenii și rămân pe gânduri, atunci când nu știu pe unde s-o apuce. Fântânile sunt și ele bune. Cele mai bune! Din ele, cu ajutorul unei găleți legate cu o sârmă de baloți, cobori cumpăna, apoi o salți și bei apă până te saturi. Iar apa e dulce. Are miros de mâl. Iar mâlul ăsta e un fel de pământ căruia i-au putrezit oasele de-atâta întuneric și umezeală. Căci e întuneric în fântâni. Câteodată, în loc de apă, poți scoate numai negură. Sau suflete de înecați, care sunt totdeauna triste.
În fântâni, se îneacă numai fetele mari. Ele, mai întâi, fug de-acasă, aproape goale. Înainte de a se arunca în fântâni, fetele mari tot așteaptă la ferestre să fie răpite de Făt-Frumos. Dar Făt-Frumos vine arareori. De regulă, vine Zmeul, care are șapte capete și tot atâtea guri, pe care și le adapă la mat. Pe nări, însă, scoate fum de la chiștoace. Stă mult timp acolo, până nu mai știe ce vorbește, apoi pleacă și-ncepe să i se încurce ulița printre picioare. Iar fetele mari nu vor să fie măritate cu zmei. Nu vor să fie măritate nici măcar cu oamenii de la oraș, care au degete lungi și unghii curate, de parcă le-au săpunit toată viața. Ele îl vor doar pe Făt-Frumos, dar ăsta nu prea vine în satul nostru, căci el își are palatul pe un tărâm, iar noi suntem pe un altul. Ca să poată veni, el trebuie, mai întâi, să urce prin fântâni, dar numai vara, când ele seacă și miros a fluturi. Altfel apa ar bolborosi și toți ar prinde de veste.
Fetele mari, de regulă, se satură de atâta așteptat. Deodată devin galbene, ca felinarele văzute de morți, iar ochii lor încep să semene cu strălucirea stelelor, atunci când plouă. Și se aruncă în fântâni numai noaptea, căci atunci Zmeul doarme dus. Bufnește și sforăie de se scorojește varul. După ce se aruncă în fântâni, fetele mari ajung pe tărâmul lui Făt-Frumos, care e o țară unde cresc foarte multe păpădii și unde iepurii nu trebuie să se-ascundă de frică să nu fie vânați. Acolo trăiesc păsări care știu să vorbească în limba oamenilor și care, dacă ești cuminte, îți îndeplinesc trei dorințe. Iar fetele mari sunt extrem de fericite când ajung acolo. Se îmbracă în mirese și părul lor devine roșiatic, de parcă au fost cotropite de brumă și toamnă. Când e secetă și câmpia crapă de sete, miresele ies din fântâni, la răspântii, după care încep să se-ntreacă cu sperietorile. Fug prin lanurile năpădite de ciulini și urlă precum locomotivele cu aburi. Eu zic că sunt alergate de zmei.
Dar mama nu crede toate astea. Numai prostii ai în cap, măi băiete. Apoi se apucă să facă salată orientală. În fiecare seară face salată orientală. Adică fierbe trei cartofi, sparge o ceapă, fierbe și un ou, apoi taie totul mărunt-mărunt, pune amestecul într-un vas, pune sare deasupra, puțin ulei de la candelă și gata mâncarea. Ar pune și oțet, dar nu mai avem. Iar oțetul ăsta vine și el din Țara Oțetului, adică de la oraș, dintr-un loc care se numește alimentara. Dar nu-i simte nimeni lipsa. O lingură Mihăiță, o lingură eu. Salata orientală e cea mai bună. Cartofii sunt dulci și cleioși, iar ceapa te ustură pe nas. Și oul e bun. Din ou ies, de obicei, păsări. El trebuie pus, mai întâi, la clocit, vreme de trei ceasuri. Înăuntrul lui crește puiul de pasăre, care devine tot mai puternic. În cele din urmă, are o așa forță că poate sparge coaja cu ciocul. După care iese și începe să cânte. Din ou se fac găinile, curcile, gâștele și rațele. Ereții, însă, nu se fac din ou, ci din aerul care e între doi nori. Vrăbiile, însă, se fac din streșini, în vreme ce guguștiucii se fac numai din lemn de salcâm.
E seară și mama citește din Biblie. Zmeul e tot la mat, bea cu șapte guri și pufăie chiștoace. Într-un târziu, până să vină somnul, încep și fântânile să bolborosească.

Dacă dormi pe saci de cânepă umpluți cu paie, e ca și când ai dormi direct pe câmp. Iar pe câmp dorm numai iepurii. Ei, însă, nici nu dorm de-adevăratelea, ci doar se prefac, căci trebuie să fie atenți la tot ceeea ce se întâmplă împrejur. Iepurii sunt atenți, mai ales, la sperietori. Le păzesc să nu fugă.
Tot așa doarme și Mareșăleasa. Ea stă într-un bordei, are pe jos un preș de iută, iar toată ziua nu face altceva decât să se privească într-o oglindă. Mareșăleasa a fost cucoană mare. Vecinii spun că a fost nevasta Mareșalului, dar a fost deportată, după ce s-a terminat războiul, asta ca să-i fie învățătură de minte. Eu, în schimb, îi zic baba Maria, iar ea nu se supără. De fapt, nu zice nimic, stă în bordei și se chiorăște în ciobul ăla de oglindă. Vede acolo fel de fel de năluciri. În oglinda ei, miroase a parfumuri aduse din Franța. Bag seama că este o oglindă fermecată, căci în ea nu se pot vedea ridurile. Numai tata, în schimb, râde cu toți dinții, de câte ori o vede. Auzi, fă, ce zici, vin americanii? Dar baba nu spune nimic, doar dă din mână, a lehamite.
Dacă nu știți cine a fost Mareșalul, vă spun eu: el a fost un om mare, dar foarte rău. Însă a fost și deștept, pentru că le-a futut legionarilor morții în cur. Apoi s-a bătut cu rușii și, în plus, i-a futut și regelul morții în cur. Căci țara noastră a fost condusă de un rege, care stătea într-un castel mare și plin de servitori, iar el toată ziua nu făcea altceva decât să bea cafea și să se scobească-ntre dinți. Acum, ăsta a fugit în altă țară, ca să nu fie prins de popor și să-l pună să secere grâul sau să spargă lemne.
Eu nu știu ce e aia cafea. E tot un fel de vin de masă, zic eu, dar ceva mai bun. Dacă bei vin de masă, începi să râzi și-ți vine să te scarpini la puță. Și viața devine tare frumoasă. Cea mai frumoasă! Și nici nu-ți mai este foame. Doar îți vine să vorbești continuu și să te joci. Tata face așa. După ce bea vin de masă, ne aleargă pe noi prin arie. Mormăie ca un urs și noi trebuie să ne ascundem, fie după liliac, fie după ușa de la cameră. Ãsta e, de fapt, un loc secret. Nimeni nu-l știe, nici măcar tata, iar mama nici atât. Acolo mă ascund eu când vreau să fiu singur sau de câte ori mi se face frică. Iar mie mi se face frică foarte des. Mai ales atunci când tata tot urlă că nu mai are nevoie de încă un căcat la masă, că-i ajung doi și că te ia dracu, fai femeie, dacă nu faci avort. Iar mama nu vrea să facă avort, că cică-l mânie pe Dumnezeu. Iar dacă se supără Dumnezeu, în câmpie vin lăcustele și fac prăpăd, mănâncă tot ce întâlnesc, iarbă, șarete, cai și pepeni. Mihăiță nu știe de ce tata o aleargă pe mama prin arie. Habar n-are ce e ăla avort. Avortul e un fel de plantă pe care, dacă o mănânci, ți se umflă burta. Planta asta nu crește decât în dormitor și are niște semințe mici-mici, din care se fac copiii. Mama a mâncat o astfel de plantă, i-a adus-o tata, de la oraș, într-o sâmbătă. Ca să faci avort, trebuie să te alerge tata prin arie, cu un polonic în mână. Dacă îți dă cu polonicul în cap, atunci asta înseamnă că faci avort, cazi la pământ, te tângui și strigi la vecini să vină să te scoată din mâinile nebunului. Săriți, oameni buni, că mă omoară!
Pe Mareșăleasă n-are cine s-o alerge prin arie. Ea nu are nici măcar saci de cânepă umpluți cu paie, pe care să doarmă. La ea în odaie e doar oglinda aia fermecată, preșul de iută și un opaiț. Mai e și o poză cu Sfântul Gheorghe, în vreme ce ucide un balaur. Ea nu vorbește cu nimeni, nici măcar cu mine, când o întreb dacă americanii i-au adus ceva de mâncare. La ea mai vin bănățenii, care și ei au fost deportați. Îi lasă câte un ștergar în fața ușii, pe care pun o felie de mămăligă și un castron cu lapte proaspăt. Să nu moară de foame, săraca. Așa spun bănățenii. Ãștia sunt niște oameni veniți de la marginea țării. Și ei au fost pedepsiți pentru că aveau pământ mult și slugi pe care le băteau cu biciul. Sunt mulți deportați la noi în sat. Noi, însă, am venit de bună voie, căci nu aveam unde sta. Mama a primit un lot de casă de la nenea primarul, iar nenea primarul l-a avut de la partid. Partidul ăsta are tot ce trebuie. Are zahăr, are avioane, are străzi. El împarte la lume uleiul de candelă și pâinea. Tot de la el vin și banii cu care tata cumpără salam și vin de masă, iar mama doar sodă și gaz de lampă. Partidul e cel mai puternic. El e cel care spune că Dumnezeu nici măcar nu există și că e doar o tâmpenie capitalistă. Iar capitaliștii sunt niște gunoaie. Ei spun numai minciuni și vor ca toți ceilalți oameni să plătească și dacă se joacă, dacă vorbesc sau dacă dorm, fie și cu ochii deschiși, așa cum fac iepurii, atunci când păzesc câmpia să nu fugă cu tot cu sperietori.

La adunare, ne ducem numai sâmbăta. Mama mă ia numai pe mine, spune că Mihăiță e prea mic și că nu are astâmpăr. Și că nici nu vrea să stea de curul lui, ca să mânie pe cineva. Pe celelalte femei sau pe pastor. Dar mamei îi este teamă cel mai mult că l-ar putea mânia pe Isus. Și mie îmi este frică de Isus, dar nu la fel de tare cum îmi este frică de câinele vecinului de lângă aria noastră. Ãsta e un câine turbat, tot încearcă să mă prindă când îmi bag mâna prin gard, să fur roșii. Iar roșiile sunt bune. Dacă le storci, încep să sângereze de parcă apune soarele și vine și grindina. Și Isus a sângerat, dar pe cruce, i-au bătut unii, care erau niște nemernici, mâinile în cuie, ca să nu mai poată face minuni cu ele și să vindece orbii sau să dea pâine la lume. Cum ar veni, Isus era un fel de sămânță care se transforma în pom, iar pomul făcea pâini, cu miile, ca să-i sature pe toți. Asta o știe oricine, că d-aici vine și vorba: Nu v-ar mai sătura Isus!
E frumos la adunare. Acolo se duc mai ales femeile. Ele au bomboane prin buzunare, pe care ni le dau nouă, copiilor. Ca să ne îndulcim, așa spun. Era mai bine dacă ne-ar fi dat și înghețată, care e tot un fel de bomboană, dar care crește numai la oraș, în niște magazine care au numai o ușă de intrare și niciuna de ieșire. Cine mănâncă înghețată, rămâne acolo pentru totdeauna. Și nici nu se mai fac mari. Rămân copii și îmbătrânesc așa, pe față urmând să le crească o barbă albă și lungă până la genunchi. Așa că bomboanele sunt mai bune. Unele sunt cu gem, altele numai de cacao, dulci-amărui. Și eu primesc bomboane, mai ales că mama are grijă să mă-mbrace frumos. Ca să nu se facă de râs, așa spune. Așa că sâmbăta am chiloți, nu ca în restul săptămânii, când stau sub liliac, care e locul nostru de joacă, direct în puța goală. Puța asta e un fel de carne pe care o ai între picioare și prin care poți face pipi, atunci când te doare burta. Tata, însă, spune că e un fel de țâță, care dă lapte. Îl ia pe Mihăiță în dormitor, unde eu nu pătrund niciodată. Văd în el prin geamul care desparte odaia noastră de odaia lui. Acolo, tata stă pe pat și-l întreabă pe Mihăiță dacă vrea lapte d-ăla bun. Mihăiță, însă, spune că vrea să asculte și o poveste în timp ce suge din puță, ca să iasă laptele. Și tata îi spune despre Ivan-Turbincă, un nene care l-a păcălit pe ăla al cărui nume începe cu "D" și pe care noi nu avem voie să-l rostim, căci asta înseamnă să-l chemăm. Mihăiță suge cu poftă, puța tatei se umflă rău, după care țâșnește laptele și tata începe să geamă, de parcă îi doare.
Eu știam că lapte au doar femeile. Când au bibici, femeile au lapte din țâțe. Și căprițele au lapte din țâțe, dar numai când au iezi. Dar căprițele nu se duc la adunare, ele doar trăiesc prin smârcuri și ciulini și behăie toată ziua. Dacă nu sunt cuminți, au și ele pe cineva care vor să le facă rău. Pe lup, care nu e altceva decât zmeul caprelor. Ãsta le fură și, după ce-și ascut dinții și-i fac tăioși ca un fierăstrău, se-apucă să le mănânce, hap-hap.
La adunare, eu stau cuminte. Mă așez lângă mama și, când se ridică ea, mă ridic și eu de pe scaun. Iar mama se ridică numai atunci când cântă. Vocea mamei e subțire și abia se aude. Numai Tu m-ai vazut prăbușit, în păcat, de satan prăbușit, / O, Isus, rănile mi-ai legat; suferința cea grea mi-ai luat. Cânt și eu odată cu mama: M-ai găsit pe un drum părăsit, / în al lumii noroi prăbușit. Nu știu ce căutam eu în noroi. Așa că o întreb pe mama, iar ea mă repede: Taci și te roagă! Așa spune și pastorul, fiule, trebuie să te rogi pentru ca Isus să-ți ierte păcatele. Iar eu am multe păcate, dar cel mai mare dintre ele e ăla când m-am dus în grădini și-am vrut să fur un pepene. M-a văzut pândarul și m-a luat la goană, mama ta de păduchios, te prind eu! A fura e unul dintre păcatele pentru care Isus nu te iartă decât dacă te rogi mult-mult. Dacă Isus nu te iartă, ajungi în Iad, iar acolo arzi în niște cazane care sunt pline cu smoală. Și te ustură pielea de parcă ai stat toată ziua în soare, precum sperietorile din bostănării. Căci și sperietorile ajung în Iad. Altele ajung la balamuc. Și-ți dai seama de asta dacă te duci lângă ele și-ncepi să le gâdili. Care sperietoare începe să râdă, înseamnă că e alienată definitiv.

Mama știe să facă mâncare, cea mai bună mancare. Dimineața, adună ștevia din marginea gardului. O adună p-aia care e de culoare verde-deschis, ca pielea șarpelui după ce abia iese din ou. Mâinile mamei rup frunzele, iar în același timp vorbește cu cineva nevăzut. Eu cred că vorbește cu Dumnezeu. Of, că mi-ați mâncat sufletul!
Nu știu de ce mama spune așa ceva, căci sufletul nu se poate mânca. El e un fel de abur care coboară din nori și însuflețește lucrurile. Aburul ăsta coboară și din stele. Apoi intră în oameni. În mese. În linguri. În străchini. Intră și în animale sau păsări. În case intră direct pe coș. Sufletul casei sălășluiește în ziduri. Dacă stai cu urechea lipită de ele, poți auzi cum zidurile vorbesc unele cu altele. Și cum gem. Zidurile, de cele mai multe ori, gem de frig, mai ales iarna. Ele plâng încetișor căci nu au mănuși cu care sa-și acopere palmele. După ce le degeră palmele, zidurile încep să plângă din ferestre.
Vara, însă, casele râd. Casa noastră râde cel mai mult, mai ales când mama o spoiește cu var. Cică o face mireasă. Îi dă cu fard, ca să fie frumoasă. Cea mai frumoasă. Apoi o lipește pe jos. Adună lut și baligă, peste ele pune apă și paie, după care, repede-repede, amestecul ăsta se întinde pe jos. Iar casa se gâdilă. Se gâdilă și pământul pe care e sprijinită casa. Când râde pământul, întâi apar lumini direct din bostănării, coboară pe streșini, după care se aude un huruit de parcă trec o mie de trenuri. Oamenii sunt cei mai fericiți când râde pământul. Se închină și spun că ăsta e sfârșitul lumii. Iar când se sfârșește lumea, învie morții. Învie și bunicul, iar ăsta e un lucru minunat. Căci bunicul era singurul om care știa să vorbească cu umbrele. De cele mai multe ori le certa. Că de ce se țin după el? Că de ce-l urmăresc? Că sunt niște umbre rele, care vor să-l ucidă și să facă să-i dispară stirpea. Fugiți de-aici, umbrelor! Apoi se suia pe gard și urla că soarele e de vină că sunt atâtea umbre pe pământ. Soarele mă-tii! Și arunca cu bulgări după el.
Mama gătește sub șopron. Taie mărunt-mărunt ștevia adunată. Cuțitul mustește de atâta verde. Hârș-hârș, se aude cum taie cuțitul. Sângele șteviei se prelinge pe lama ascuțită. Ștevia, dacă nu știți, are un sânge nevăzut. Apoi mama o spală în două ape. Ca să rămână cât mai puțin praf. Căci praful nu e atât de bun, dar are și el rostul lui. Praful se pune pe lucruri, dar și pe oameni. Cu cât ești mai bătrân, cu atât aduni mai mult praf pe tine. De cele mai multe ori, praful se adună în oase. Și e rău dacă ai praf în oase, căci asta înseamnă că o să mori curând. Tușa știe asta cel mai bine. Ea îl ceartă pe tata, după ce acesta o aleargă pe mama și o zgâlțână, că nu vrea să facă avort. Praful să se aleagă de tine, bețivule!
După ce clătește ștevia și o fierbe într-o singură apă, mama o pune la prăjit, direct în curte, pe pirostrii. Pune și puțin usturoi, dar și o mână de făină. Bate repede și un ou. Sub ceaun, aruncă o mână de ciocălăi. Atunci aria începe să saliveze de poftă. Ștevia prăjită într-o lingură de ulei miroase a pui fripți. A prăjituri și a înghețată. Iar fumul ciocălăilor se urcă drept, până ajunge în al nouălea cer, unde trăiesc îngerii. Fumul se amestecă cu mirosul șteviei prăjite,. Și-ncepe să miroasă și-acolo tare bine, iar îngerii salivează de poftă. Căci îngerii sunt niște pofticioși. Ei au totdeauna fețele galbene și nu zâmbesc niciodată. Eu cred că de foame au fețele galbene. Mama știe cel mai bine asta. Ne privește lung și dă din cap încetișor. Copii, uitați cum au coborât și îngerii să mănânce cu voi! Dar noi nu-i vedem. Însă e bine că-i vede mama, așa că eu sunt atent să las pe marginea strachinei o lingură de mâncare. Să aibă și îngerii ce îmbuca. Iar îngerii, după ce mă satur eu, sunt hrăniți de mama. Ea îmi ia strachina și se duce cu ea în odaie. Are cu ea și o felie de mămăligă. E uscată, căci e de-acum trei zile. Mama se duce să hrănească îngerii cu ceea ce am lăsat eu pe margine. Se duce acolo unde dormim noi și se întoarce cu strachina curată-lună. Le-a fost foame îngerilor. Tare foame. Iar mama parcă-și înghite plânsul.

Ieșim din arie numai când mama pleacă prin sat. Așa spune: Copii, vedeți că mă duc cu treabă. Să fiți cuminți! Iar noi o ascultăm numaidecât. Asta înseamnă că seara, când se întoarce, o să mâncăm ceva nemaipomenit. Adică salată orientală și brânză. Iar brânza e foarte bună. Ea se face din lapte, dar numai după ce îl lași să obosească. Așa că ne fixăm în stâlpul porții și-o urmărim cu privirea, până se face din ce în ce mai mică, apoi până o înghite pământul. Căci pământul e cel care înghite tot. El îți poate înghiți și amintirile. Dar și ceea ce visezi, când stai cu ochii deschiși. Când visezi și dormi, însă, asta înseamnă că vorbești direct cu Isus. Căci visele ne sunt date de Dumnezeu. Eu, de cele mai multe ori, visez că sunt un iepure și că alerg fiindcă s-a aprins toată câmpia de febră. Și țip: Arde câmpia, arde câmpia! Apoi mă împiedic și mă încurc în lăstărișuri. Mi se agață blana. Mă rănesc și la un picior, așa că mă transform într-un iepure șchiop. Și nu mai pot fugi. Când nu mai poți fugi, nu mai ai decât o singură soluție. Trebuie să te rogi, să te rogi mult și cu ochii închiși. Doamne, fă o minune! Apoi mă trezesc și fug repede în mijlocul uliței, să văd câmpia dacă e toată o vâlvătaie. Și tremur. Câmpia e toată roșie, de parcă are vărsat de vânt. Iar singura soluție este să fie tăiată sub limbă, exact din locul de unde răsare Soarele.
Dacă tot a plecat mama, asta înseamnă că n-o să ne știe nimeni că ieșim din arie, la joacă. Și ne adunăm mai mulți copii, după care ne împărțim în două cete. Doiștii, căci așa le spunem noi copiilor cu părinți bănățeni, sunt hoții. Noi, ceilalți, suntem vardiștii. Avem puști din coceni, avem cai năzdrăvani, din bețe de floarea-soarelui. Dii, căluțule, dii! Iar căluțul e tare ascultător. Eu am un cal care mănâncă jăratec. Și care poate zbura. Dacă vreau, mă poate duce direct pe Lună. Sau la oraș, unde fetele au pampoane și știu să recite poezii de dragoste. Dragostea asta e o boală care o fac numai fetele-mari. Din cauza ei, ajungi să te arunci în fântână. Fiecare fântână poartă în ea o fată-mare care s-a îmbolnăvit de dragoste. Și fântâna devine una cu apă fermecată. Dacă bei o astfel de apă, poți ajunge să vorbești cu dropiile, pe limba lor. Iar limba dropiilor nu o mai știu decât oamenii fără frunze, la fel de mohorâți de parcă i-a lovit bruma. Și când te lovește bruma, asta înseamnă că vor pleca și păsările. Când pleacă păsările, îți pleacă și sufletul.
Până să începem joaca, trebuie să stăm drepți și să cântăm. Ca la școală. Școala asta e tot un fel de adunare, unde mă duc cu mama, numai sâmbăta, și-n care asculți ce spune pastorul, după care cânți. Numai că la școală asculți ce spune învățătorul. Dacă ai și caiete, poți scrie pe ele. O să mă duc și eu la școală, dar la toamnă, adică peste doi ani. Acum cântăm subțire, iar ochii ne sticlesc de parcă n-am mai mâncat de foarte mult timp: Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor / Cu poporul sovietic eliberator. / Leninismul ni-e far și tărie si avânt / Noi urmăm cu credință Partidul ne-nfrânt, / Făurim socialismul pe-al țării pământ. Socialismul ăsta e și el tot o boală. E un fel de molimă care a cuprins pământul, cale de nouă mări și nouă țări. El a venit de la răsărit, ca un frig care s-a stercurat în oasele tuturor oamenilor. Și a rămas acolo, fără să-l mai poată scoate cineva. Nici Dumnezeu nu poate, căci e prea mic, nu are el puterea lui Stalin. Stalin e cel care poate. El e mai puternic decât Dumnezeu. Stalin e un nene care a stat în țară la ruși și care putea da ordin ca oamenii să ajungă în Lună. Cum ar veni, era un cal nărăvaș. Dii, căluțule!
Iar doiștii, când sunt prinși, trebuie bătuți la tălpi. Dacă nu se lasă prinși, e mult mai simplu: îi împuști și gata. Eu îi prind foarte repede pe doiști. Îi leg bine, cu pănuși, nemernicule, ține mâinile la spate!, apoi îi înșir și-i duc în lutărie. Lutăria asta e locul din care cresc casele. Așa că-i pun la muncă. Aici veți rămâne, dușmanilor! Iar dușmanii trebuie să sape în lutărie, cu mâinile goale, și să-și facă bordeie. Lutul e moale dacă-l amesteci cu apă. Apoi îl calci în picioare și ți se poate strecura printre degete. Dacă mănânci lut, îți poți face o casă în burtă. Dar casa din burtă nu e bună, v-am mai spus, pentru că nu-i poți pune acoperiș. Iar o casă fără acoperiș e ca omul căruia nu-i crește cap din gât. Și când n-ai cap, ajungi să fii prostul satului. Când ești prostul satului, toată lumea râde de tine, până și copiii. Trece prostul satului / La casa-mpăratului!
Abia seara ne liniștim. Ne strângem laolaltă, hoți și vardiști, și spunem povești despre oameni care nu mor niciodată. Astfel de oameni trăiesc tot la noi în câmpie, numai că ei sunt singurii care știu că licuricii sunt tot un fel de stele, dar care cresc pe prispele oamenilor atunci când aceștia nu își mai găsesc liniștea. Iar liniștea nu o poți găsi decât când te-nghite pământul. Și când nici pământul nu te mai înghite, înseamnă că te-a bătut Dumnezeu. Dii, căluțule!

Șareta cu pâine ajunge joia. Nu e trasă de un cal năzdrăvan, ci chiar de Isus. Căci Isus e cel care are pâine și tot el e cel care o împarte. Isus trage din greu la șaretă. Pufăie. Fornăie și asudă. Când și când, întinde mâinile în față, cât să-i vedem caielele în care au fost bătute. Sângerează mâinile lui Isus. Sângerează cu boabe de grâu. Altădată, când e prea cald, sângerează cu ploaie. Dar asta numai dacă fetele se adună în cete și-ncep să cânte atât de tare până se aude pe lumea cealaltă: Hai, ploiță, hai! / Udă pământurile / să crească grânele / mari cât porumbele. / Hai, ploiță, hai! În timpul ăsta, noi, cei mici, aprindem focuri și aruncăm în ele păpuși făcute din frunze uscate de porumb. Paparudă-rudă, / vino de ne udă! Iar ploaia vine numaidecât. Întâi se adună norii care, până atunci, au stat ascunși în scorburi. Sau în vizuinile iepurilor. După care încep să alerge pe cer și, în cele din urmă, ploaia coboară cu stropi mari și rari, de parcă ar boci babele.
Șareta vine agale. Se bălăngăne în stânga și-n dreapta de parcă ar călca pe ape. Iar apele se mișcă și ele, ca bătute de vânt. Sunt ape pline de praf. Și se stârnesc de la un capăt al satului până la celălalt, care e cam în dreptul picioarelor. Căci și satul ăsta e ca un om. Dar ca un om mare. Are brațe pe care le ține pe lângă drumul principal. Nasul este clopotnița. Ochii, normal, sunt fântânile. Câteodată, acestea, de sete, fie fug, fie se usucă. Dacă fug fântânile, înseamnă că vine războiul. Dacă se usucă, asta înseamnă că satul rămâne orb. Iar întunericul din ochii satului se șterge numai cu gaz de lampă. Când nu există gaz de lampă, îl poți șterge cu opaițele de la icoane.
Pastorul este cel care împarte pâinea. Două la Mareșăleasa, două la Piticu... La Bețivu, adică la tata, șareta de pâine ajunge ultima. E și normal, casa noastră se află chiar la marginea satului, între triaj și gârlă. Iar noi o așteptăm în dreptul porții, cam pe la amiază, când soarele e atât de iute că te face să-ți usture pielea. Până atunci, ne strângem sub liliac și ascultăm cum vorbim din burtă. Când e acasă și ne aude, tata spune că se ceartă mațele. Mama, însă, crede că ne vorbește sufletul. Căci sufletul trăiește în burtă, chiar sub coaste. Iar din coaste, dacă nu știați, se fac femeile. Cine are nevoie de o femeie, își scoate o coastă, apoi așteaptă să se facă noapte, pentru ca stelele să poată sufla peste ea. Dacă peste coastă torni două firicele de zahăr, femeia va fi dulce. Dacă torni pământ, femeia va muri înainte de cântatul cocoșilor.
Pastorul vorbește cu mama. O dojenește. Dacă tata era acasă, era mai simplu. Îl repezea cât se poate de repede: Îți fut morții-n cur! Iar pastorul nu are curaj să-i răspundă tatei. De regulă, pune capul în pământ. Apoi își vede de drum. De data asta, însă, tata nu e acasă. Iar pastorul prinde curaj. Femeie, dar copiii tăi n-au chiloți pe ei! Dar nu mai auzim ce spune mama, căci am și înșfăcat două pâini mari, rotunde, cu coajă care-ți crapă-ntre dinți. E bună pâinea. Tare bună! Dacă mănânci pâine cu apă, rămâi sătul mult timp, cam două zile și încă două zile. Dar noi mâncăm pâinea cu dulceață. Știe și Călin lucrul ăsta. Călin e un băiat din vecini. Ai lui, normal, sunt bănățeni și au venit de la marginea țării. Vine repede-repede Călin. Se uită la pâine și apoi la dulceață. După care întreabă: Îi dai și lui Călin dulceață? Dar noi avem dulceață cât să împărțim la tot satul. O ținem într-un sac de rafie, imediat după ușă, unde e locul meu secret. Așa că apuc o mână de dulceață și încep să împart: puțină lui Mihăiță, puțină lui Călin, puțină mie. În final, vine și mama și se ia cu mâinile de cap. Mă, năzdrăvanilor, nu v-am spus să nu mai umblați la sacul cu sare? Dar sarea e cea mai bună dulceață. Ea crește în copac și se face din pietre care cântă. Mama nu știe asta, așa că ne lasă în pace. Dulceața din sare e mai bună decât orice. Dacă torni sare pe sperietori, acestea nu mai putrezesc niciodată.

Mama trăiește în păcat. Așa spune și pastorul, așa spun și vecinii, dar și tușa Vetuța. Nu știu de când trăiește mama în păcat, dar asta n-o s-o ajute prea mult pe lumea cealaltă. O să ardă în focurile Iadului. Cel mai mult, însă, se bucură ăla al cărui nume începe cu "D" și pe care noi nu avem voie să-l rostim. Pe ăsta nici măcar în gând nu trebuie să-l pomenești, căci el vine și numai dacă îți stă, fie și o clipă, mintea la el. Pe la noi nu dă cu săptămânile.Câteodată vine și nechemat. Acest "D"e un înger rău, cu fața schimonosită, care vine târziu acasă și miroase a vin. După care se apucă să bufnească. Nu e împăcat că mama nu vrea să facă avort. Fă, așa să faci, că-ți dau cu polonicu-n cap! Iar Necuratul chiar asta face, scoate fum pe nări, de la țigara aprinsă, și pune mâna pe polonic. Iar mama tace, că știe că e vinovată, doar toți spun că e una dintre cele mai mari păcătoase.
Pastorul e cel care o ceartă cel mai mult pe mama. Dar și celelalte surori. Căci mama are multe surori, se găsește cu ele la adunare. Adică în locul ăla în care cântă și se roagă lui Isus. Pentru sănătate. Pentru pâine. Pentru că numai așa vom ajunge toți în Rai. Iar în Rai e bine. E tare bine. Numai Raiul te poate mângâia. Acolo găsești vată de zahăr, ca la bâlci. Găsești caiete și creioane. Dacă te uiți atent, găsești și frunzele care au murit anul trecut. Căci frunzele mor în fiecare an. Ele se nasc primăvara și sunt aduse de vânt și de albine. Vântul animă pomii, iar albinele îi fac să râdă. De fericire, acestora începe să le crească părul. Iar copacii au părul verde, parcă sunt gușteri. Frunzele, de fapt, nu sunt altceva decât părul care le crește pomilor în cap. Și pe mâini. Și pe picioare. Dacă au păr în burtă, asta înseamnă că frunzele le-au crescut și-n scorburi. Mai târziu, după ce păsările încep să țipe, vine frizerul si tunde pomii chilug. Frizerul ăsta se numește Toamnă. Și la noi în sat e un frizer, dar nu e unul de pomi, ci de oameni. Când ne duce mama la frizerul din sat, acesta ne tunde ca pe pomi. Adică tot chilug.
Dacă mama îl iubește atât de mult pe Isus, nu știu de ce tot trebuie să asculte de ăla al cărui nume începe cu "D". Iar "D" are argumente cu nemiluita: N-am văzut iepuroaică mai rea ca tine! Te-mpuiești ca iepuroaicele alea, fir-ai a dracu! Și așa și e. Mama e o iepuroiacă, iar noi suntem niște iepurași. Alergăm prin tufe și avem blănița peticită cu frunze. V-am spus, dacă unul dintre noi se împiedică și se julește la picior, devine un iepure șchiop. Iar puii de iepuri sunt jumătate de iepuri, deci nu sunt iepuri întregi. Cum și oamenii care nu-l iubesc pe Isus nu sunt oameni, ci jumătate de oameni. Știe pastorul ce știe când spune că tata va arde în flăcările Gheenei.
Iar mama e o iepuroaică uriașă, care face brânză. Nu știu cum vine asta, dar la mama prinde foarte repede brânza. D-aia e nemulțumit tata și tot bufnește. Că nu se mai satură de împuit. Fă, dar tu când te oprești de făcut copii? Căci noi am fost mai mulți, am mai avut o soră, pe Anca, a luat-o păsările când abia se născuse. Doctorul a spus că a avut rujeolă și că a făcut complicații. Mama, însă, e de altă părere: A vrut-o Isus la el, a făcut-o îngeraș, iar acum e în Rai și aleargă pe căluți albi. Și nici nu-i e foame. Și nici sete. Iar mama mai așteaptă un copil. Dacă o să fie băiat, o să-l boteze George. Dacă o să fie fată, o s-o cheme Alexandra. Dacă n-o să fie nici băiat și nici fată, atunci copilul nenăscut al mamei o să fie un păcat. Cel mai mare păcat. Căci nu ai voie să ucizi pruncii nenăscuți, câtă vreme ei sunt dați de Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu îți dă un copil, tu trebuie doar să te bucuri de el și să-l ajuți să crească mare. Adică să-l hrănești și să-l speli. Să-i dai cartofi și pâine și să-l freci pe cap și pe spate cu leșie. Iar Dumnezeu vede dacă ai sau nu grijă de copiii lui. Dacă n-ai grijă, are el ac de cojocul tău. Te pedepsește când ți-e lumea mai dragă. Dacă se enervează rău, îți dă chiar și cu polonicul în cap, poc, iar tu, de durere, amețești și cazi pe pământ, până vin vecinii și-ți dau cu apă rece pe față. Scoală, fato, nu l-ar mai rabda Dumnezeu de nemernic! Dar așa îi trebuie mamei dacă trăiește în păcat și nici nu ascultă de nimeni. Dacă ar asculta, și-ar întoarce Isus fața și către noi. Așa că preferă și el să se uite la alții. De cele mai multe ori, se uită cruciș: într-o parte vede copaci fără păr în cap, iar în cealaltă parte vede scorburi în care se ascund copiii atunci când se julesc în genunchi și se transformă în iepuri.

Bănățenii sunt niște fricoși. Ei abia merg, pâș-pâș, să nu ridice praful uliței, căci ar putea să bage ceilalți de seamă și i-ar urmări cu privirea. Or ei nu vor să fie priviți. Și nici urmăriți. Cică să nu se deoache. Și dacă te deochi, trebuie să ajungi la cea mai bătrână femeie din sat, să te tragă cu spirt. Sau cu ulei de candelă. Te prinde de mâini și începe să te apese cu niște degete subțiri, ca niște nuiele. Și te doare, așa că fie țipi, fie îți înghiți lacrimile. Mihăiță, fratele meu, a fost deocheat. Cică d-aia nu face la oală nici la 4 ani. Cine a deocheat / Și cu ciudă s-a mirat, / Să-i plesnească ochii-n cap! Doctorița, în schimb, spune altceva. E malnutrit, femeie! Și e și lipsit de afecțiune! Malnutriția asta e tot un fel de boală. O faci doar dacă mânânci pâine cu sare în loc de pâine cu dulceață. Iar afecțiune nu găsești la noi în sat. Afecțiune are numai la oraș, în niște magazine pline cu jucării. Se vinde în niște pachețele mici-mici, legate cu fundă.
Pe bănățeni îi urăsc cei care au întemeiat satul. Că sunt niște scârbe, care aveau pământ și slugi, pe care le băteau cu biciul. Slugă, de ce nu muncești, slugă? Iar sluga trebuia să muncească până era bănățeanul mulțumit. Așa că, după război, au fost și ei învățați cu munca. Înainte, doar stăteau și trăgeau din lulele. Ca regele, ăla de a fugit, că altfel era și el pus să facă blocuri. Ar fi mers cu tata pe șantier, să care roabe pline cu nisip. Unii bănățeni au ajuns la canal, alții la tăiat de stuf, iar ăia care au avut mai puține slugi care au fost bătute mai ușor, au ajuns la noi în sat. Sunt niște urdori, așa le spune tata. Urdorilor, futu-va-n gură, nu mai vin americanii, băi? Iar bănățenii nu spun nimic. Pun capul în pământ și sunt atenți pe unde pășesc, să nu ridice praful.
Canalul ăsta unde au fost duși bănățenii cei mai răi e un loc unde trebuie să sapi în piatră direct cu mâinile goale. Așa că trebuie să ai unghii viguroase, ca să poți străpunge piatra. Ca niște lame de oțel. Eu n-am mai văzut unghii de oțel, doar zmeii au, dar nici ei nu pot face mare lucru cu ele, căci vine Făt-Frumos și-i pune imediat la punct. Are el o foarfecă specială. Făt-Frumos lucrează la partid. Iar partidul e cel de la care am primit noi aria, ca să avem un loc unde mama să poată ridica o casă. Cea mai frumoasă casă! D-aia partidul e bun și bănățenii sunt răi. Tata de la ei fură găini. Asta ca să le fie învățătură de minte, că prea au crezut că l-au prins pe Dumnezeu de picior. Și nu e bine să-l prinzi pe Dumnezeu de picior. Asta înseamnă că ar merge și el șontâc-șontâc, ca iepurii când se împiedică și se julesc în genunchi.
Unii bănățeni de la noi din sat spun că era mai bine dacă ajungeau la tăiat de stuf. Că satul nostru e tot un fel de pușcărie, dar fără gard. Că nici nu-i trebuie satului gard că, oricum, nu ai unde să fugi. Cum ar veni, e la dracu-n praznic, dar eu n-am voie să spun așa, că-l pomenesc pe Necuratul. Dar ei spun asta, că sunt niște păcătoși. Ei nici nu merg la adunare. În schimb, și-au făcut o altă casă a lor, unde merg numai ei, să se roage. Casa asta a lor se numește biserică. E făcută tot din tule, iar pastorul lor se numește popă. Popa Cizmă, așa se numește pastorul lor. Dar ei sunt tot păgâni, așa le spune mama, căci mănâncă numai carne de porc. Și se închină la niște icoane, deși Dumnezeu nu are chip și, deci, nimeni nu-l poate desena. Dumnezeu e o umbră de salcâm pititc. Sau e doar vântul care încrețește gârla. El e cel care alienează sperietorile și tot el e cel care a făcut ca dropiile să dispară și, în câmpie, să se audă numai lătratul lor, atunci când ploaia nu vrea să vină. Sunt niște proști, bănățenii. De ce ei au un Dumnezeu și noi un altul? Și ei nu știu că deși Dumnezeu e peste tot și poate face orice, nu este mai mare decât un judecător sau un procuror? Ei d-aia au ajuns în câmpie, că s-au rugat la Dumnezeul lor iar ăsta nu i-a ascultat. Au fost, în schimb, ascultați de procurori și de judecători. Și au fost milostivi cu ei, altfel fie trebuiau să aibă unghii de oțel, ca să poată săpa în piatră, fie ajungeau la tăiat de stuf. Iar bănățenii tremură când aud de așa ceva. Cum adică, ei, să taie stuf?! Stuful este pentru slugi! Iar procurorii și judecătorii au avut dreptate. Stuful nu este pentru slugi. Stuful e ciuful bălților. Acesta crește când bălțile sunt fericite. După ce bălților le crește stuful, ele încep să cânte.
Iar bănățenii se plâng din orice. Ba că pâinea vine numai joia, ba că fântânile sunt secate, ba că școala e prea departe. Și mai spun că toată câmpia e un loc de pierzanie, de unde până și Dumnezeu a fost izgonit. Dar eu nu-i cred. Nu-i crede nici mama. Sunt păcătoși, copile. Hulesc! Și are dreptate: Dumnezeu locuiește chiar la noi în odaie. Doarme și el pe saci umpluți cu paie și, atunci când vrea să se joace, se ascunde după ușă, care e locul meu secret. Iar eu îl găsesc numaidecât! El nu trebuie să se lase văzut, ci doar eu trebuie să am inima atât de deschisă cât să-și poată face el un adăpost.

Primarul e foarte deștept. Casa lui se numește chiar așa, primărie. Până să ajungă așa, el a învățat multă carte, la școala de primari care e totuna cu aia de tractoriști. Tata, în schimb, a învățat la școala de zidari. E și o școală de milițeni, una de brutari și alta de frizeri. Sunt multe școli pe lume, de aici și până în America sunt cam un catralion. În America, însă, e școala de capitaliști. Dar și aia de balerine. Balerinele sunt niște păpuși de sticlă, care au mâncat lebede, când erau mici. Ele trăiesc doar la teatru și respiră un abur gros, precum fumul de ciocălăi. Și dansează de parcă urmează să se frângă din oase. Iar eu, la toamnă, adică peste doi ani, când o să merg la școală, o să mă duc la clasa de vrăjitori. O să învâț să fac magii, cu un băț fermecat, pe care-l țin ascuns sub o pelerină mov, exact ca norii, când sunt plânși până la leșin. Poc!, o să scot bățul fermecat, iar unde arăt eu va crește un magazin cu înghețată pentru toți copiii de pe ulița noastră. Peste drum, voi face un magazin cu ciocolată. Și mai trebuie încă unul, cu jucării multe-multe, care știu toate limbile pământului. Dacă ar avea mama bățul fermecat, la ea ar fi mai simplu: ar face magazine cu cartofi, cu pâine și cu gaz de lampă. Dar bățul magic e al meu, eu o să mă duc la școala de vrăjitori, așa că mama trebuie să-și pună pofta-n cui. Trebuia să-și aleagă ea, când a fost ca mine, că vrea să se facă vrăjitoare, nu acum. Ea, când era ca mine, a vrut să se facă mămică și nimic altceva. Așa că s-a dus la școala de mame. Școala asta de mame e la oraș, într-o clădire cu casele puse una în cârca celeilalte, care se numește spital.
Când făina, în sac, mai e doar de două palme, mama nu mai face pâine, ci lipii. Are ea un lighean pe care, iute-iute, îl scoate de după sobă, unde-l pitește, ca să nu fie spurcat. Căci oalele se pot spurca în mai multe feluri. Fie scuipi în ele, fie le atingi cu unsoare sau cu carne de porc. Iar carnea de porc crește în salamul pe care-l mănâncă tata, sâmbăta, când vine de pe șantier. Oalele spurcate nu mai au suflet. Iar oalele fără suflet nu mai sunt bune decât de dat apă la câinii sălbăticiți. Sau de ținut sub pat, ca să faci pipi în ele, când te doare în burtă, peste noapte. Întâi, mama cerne făina. Iar făina curge pufoasă din ciur, e un nor de zăpadă. Apoi pune apă și sare. Frământă amestecul cât se poate de repede, ca să nu se treacă. Din aluatul tânăr, se fac lăstărișurile și guguștiucii. Din ăla bătrânul, doar furtuni și mucegai. Întinde repede aluatul tot cu un băț fermecat, dar care se numește făcăleț. Mama îl ține ascuns, îl bagă cât mai adânc în cuptor. Dacă l-ar vedea tata, când vine de la mat și se enervează că mama nu vrea să facă avort, nu ar mai folosi polonicul, ci făcălețul. Dacă te lovește cineva cu făcălețul în cap, e ca și când te-ar pocni Dumnezeu cu toată mânia lui. Iar Dumnezeu are foarte multă mânie. E mânios pe oameni că prea au devenit sălcii, ca fântânile cu apă de var. Iar apa de var nu e bună. Dacă bei multă d-asta, te transformi în mireasă și mori. Cum ar veni, ești un fel de păcătos. Iar mama face lipii numai duminica. Până atunci noi nu mai avem un codru de pâine din cea care e adusă cu șareta, trimisă de la nenea primarul. Căci nenea primarul e un om bun. Mama se mai duce pe la el, să-i ceară s-o ajute. Iar primarul a tot ajutat-o: i-a dat aria, i-a dat carton de acoperiș, dar și zile de muncă, la colectiv. Primarul are toate astea de la partid. Partidul e cel mai puternic Dumnezeu. Căci sunt mai mulți Dumnezei. La unul se roagă bănățenii care au pastorul care se numește popă. La altul ne rugăm noi, la cel adevăratul. Turcii se roagă la un Dumnezeu căruia-i spune Allah. Allah ăsta e un Dumnezeu de mâna a doua, care trăiește printre palmieri. Acolo e casa lui. La el e mereu cald și are atâtea nume că nici nu le poți cunoaște pe toate. Pe când partidul e unul singur. Iar asta nu înțeleg eu: dacă oamenii au mai mulți Dumnezei, de ce e numai un partid? Acum, mama se duce la primar să-l întrebe când ne vine alocația, căci nu mai are un ban, în toate buzunarele. Dacă s-a îmbătat poștașul și a fost tăiat de lotri? Dacă a fost prins de bandiți și dus în munți, să mănânce numai ghindă și jir, ca să-i aștepte pe americani? Bănățenii sunt bandiți. Și jidanii. Țiganii, însă, nu sunt bandiți, ei nici măcar nu sunt oameni.Țiganii se trag dintr-o maimuță, care a trăit în India. Pe când noi, care ne rugăm la Dumnezeul cel adevărat, ne tragem din Adam și Eva.
Primarul, însă, nu are nici un Dumnezeu, el e un om nou. Are căciulă de blană pe care o poartă în cap chiar și vara. Și are pantofi cu scârț. Are și mustață. Și vorbește de parcă scuipă. Nu știu, făi, fomeie, când vine alocațiile, mai ai și tu răbdare. Iar mama are o răbdare ca nimeni alta. Răbdarea mamei e infinită. Adică de aici și până la toți Dumnezeii-mamii ei de viață, mă scap eu, care sunt cel mai mare vrăjitor, printre dinți.

Singura zi în care suntem sătui cu adevărat e în ajunul Crăciunului. Tata râde și spune că unchiul Vanea, care e soțul Vetuței, e ca neoamenii. Îi zice așa: Ești ceaclauz, calmucule! Unchiul Vanea e rus, a rămas aici, după război. Și e un beleuz, tot râde tata, căci porcii se taie de Ignat, nu în ajunul Crăciunului. În ziua aia, toți ne trezim încă înainte ca ziua să se spele pe față. Tata e foarte bucuros, după-amiaza va mânca jumări. Așa că ne îmbracă cu tot ce avem noi mai gros, adică un ilic și câte o pufoaică veche, ne înfundă câte un fes pe cap, iar în picioare ne pune colțunii făcuți de mama. Mergem să-l ajutăm pe unchiul să taie porcul. Iar mama nu zice nimica, doar se frânge din mijloc și deschide, repede-repede, Biblia. Auzi, să nu îmi spurci copiii, omule! Asta înseamnă că noi nu trebuie să mâncăm carne de porc. Porcul ăsta e un animal necurat. Cine mănâncă din carnea lui, ajunge în Iad. Iar în Iad ajung numai păcătoșii. Ãla al cărui nume începe cu "D" îi pune pe păcătoși să fiarbă în niște cazane pline cu smoală. Și e rău să fierbi în așa ceva, te ustură pielea și, într-un final, ți se topește trupul. În schimb, mielul e un animal curat. Din carnea acestuia avem voie să mâncăm. Mieii se taie cu o zi înainte de Paște. Ei știu lucrul ăsta, așa că nu-și mai cheamă mamele, care sunt oile, ci doar se uită spre cer. Vorbesc direct cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu se bucură. Tata, în schimb, este un iepure, țop, țop! Iarna iese prin smârcuri și caută iepuroaice, cu care să se împerecheze. După asta, iepuroaicele vor făta niște bulgări de blană. Cum tata este un iepure rău, o să intre în vizuina iepuroaicei, ca să-i omoare puii. Dacă mor puii, iepuroaica va vrea din nou să se-mperecheze, iar tata va fi din nou extrem de fericit.
Noi mergem în urma tatei. Ne ținem de mână și călcăm în zăpada nouă. Zăpada scârțâie. Dacă te apleci și o gâdili, începe să râdă cu lacrimi și se transformă în țurțuri. Și mergem așa cale de două uliți, unde e casa Vetuței. Acolo, se trezesc toți câinii, căci unchiul Vanea deja înjură de morți și de sfinți, în timp ce ascute un cuțit lung, cu lamă de oțel, care se numește baionetă. Îl are tot din timpul războiului. Cu cuțitul ăsta, spune el, a tăiat și alți porci, nu numai pe cei crescuți la el în arie. Huli, am tăiat și pe porcii de nemți, futu-le ceru' mă-sii! Căci așa ne spune nouă unchiul Vanea, Huli. Noi nu știm ce înseamnă asta, nici tata nu știe, dar tot ne face semne că ăsta are mintea rămasă-n taiga. Ãsta are muci înghețați în loc de creier, așa spune tata. Iar taigaua asta e un fel de întindere mare cât șapte împărății și care arată ca și câmpia noastră. Numai că acolo e mereu frig. E ger. Și nu există copii care să gâdile zăpada, ci doar dușmani ai poporului. Acolo ajung ăstia, în taiga. Sunt puși să taie cubulețe de gheață, direct cu lingura. Apoi, cubulețele de gheață sunt date porcilor de capitaliști, ca să-și pună ei într-o băutură de culoarea ceaiului de zahăr ars, asta fiind un fel de țuică de-a lor. Iar tata îl repede pe unchi: Nu mai înjura, pacoste, că sperii copiii! Porcul, însă, simte că se întâmplă ceva. Așa că începe să țipe pe limba porcilor: Ajutor, ajutor! El, însă, spune așa: guiț, guiț. Tata îl apucă de picioare și-l ține cu toată forța. Unchiul Vanea se urcă în spatele lui și-i bagă cuțitul în gât. Dar eu nu mă uit, îmi e frică. Îmi dau seama de ce se întâmplă după strigătele porcului. Într-un final, și acesta tace, iar ziua e deja trezită de-a binelea. Mătușa ne bagă-n odaie, în vreme ce tata și unchiul spintecă porcul. Apoi mâncăm șorici. Șoriciul e blana porcului. E sărat, e pătat cu sânge și e tare bun. Bun de tot. Apoi mâncăm și carne prăjită. E fleică, ne spune tata. Și fleica e bună. E tare bună. Nu seamănă cu carnea de pasăre. Nici cu cea de miel. E cea mai bună carne. Iar eu nu înțeleg de ce porcul e un animal necurat, când are carnea atât de bună. Astăzi o să ajung în Iad! Spre seară, tata e deja afumat. A băut multă țuică, să aibă mult-mult curaj. Că d-aia este el un iepure mare și beat, că e un fricos și numai dacă se afumă poate face orice. De cât a mâncat, mătușa Vetuța trebuie să-l tragă pe Mihăiță pe mâini. I s-a aplecat. Pleacă! / Aplecate, / Nedorite, / Chinuite, Blestemate, / Aplecate. / Vă alung din mână, / Vă alung din vână, / Vă alung din buric, / Vă alung din mâini și picioare, / Să rămână Mihăiță ca o floare, / Să rămână Mihăiță în picioare. Apoi plecăm prin sat, cu colindul. Îl iau pe Mihăiță de mână și strigăm pe la curțile bănățenilor: Primiiiți cuuu coooolinduuu', neeene? Primiiiți? Ne primesc toți, până și Măreșăleasa, chit că ea n-are nimic de dat. Hristos se naște, / Domnul coboară, / Îngerii cântă, / Magii îl adoară, / Păstorii aleargă, / Ieslea o-nconjoară, / Mari minuni se întâmplară. / Din răsărit vin, din răsărit vin / Magi, cu bucurie, / Cu dar și smirnă, cu dar și smirnă, / Aur și tămâie. Apoi mâncăm și ce primim de la casele gospodarilor. Mâncăm covrigi, mere, bomboane cu gem, biscuiți și nuci. Noi am fi mâncat și portocale, dar astfel de bomboane nu se găsesc pe la noi prin câmpie. Mâncăm cât să fim sătui mult timp. Până când va ieși din nou ștevia, prin marginea gardurilor. Și până când vor înfrunzi, din nou, sperietorile și corcodușii. Adică fix peste o mie de ani.

Matul ăsta e un fel de iad. Așa spune mama. E un loc unde-ți pierzi sufletul, copile! Apoi mă trimite să-i zic tatei să vină acasă. Așa-i spui, să vie repede, că s-au terminat toate. Eu nu știu ce anume s-a terminat. Mă gândesc eu că vara e aia care s-a sfârșit, că prea s-au îngălbenit lăstărișurile. Dar și fețele oamenilor. Iar sperietorile deja au început să plângă. Unele plâng cu sughițuri. De alienare și teamă, d-aia plâng sperietorile, o mai aud, când și când, pe măreșăleasă bombănind. Și ea e tot o sperietoare. Fug de ea toate păsările. Dar și moartea, așa zice tata: Fă, tu tot mai ai zile? Te-a uitat până și moartea, lătură!
Iar la mat e mult fum, exact ca în Iad. Oamenii fumegă din brațe, din ochi, scot fum pe nări, vorbesc tare și tot înjură. Dumnezeii mă-tii de viață!... Dar și râd. Râd din orice și beau dintr-o cană mare căreia i se spune halbă. Sau din niște sticluțe mici-mici de tot, semânând cu cele de lampă, cărora li se spun țoiuri. Noroc! Stau și eu între bărbați și beau un suc gălbui. E de portocale, așa a spus nenea cârciumarul, când l-a întrebat tata de care suc are. Dar eu știam că portocalele sunt un fel de bomboane cu ciocolată. Cine-a mai vazut suc de bomboane?! Iar bomboanele se fac din zahăr-candel. Când e frig și zăpadă afară, eu și Mihăiță facem pomul de iarnă. Adică luăm mătura de nuiele și-o fixăm, cu coada în jos, în spatele ușii, care e locul meu secret. O sprijinim cu fierul de călcat, care seamănă cu un balaur. Căci are o gură de fier care se deschide. Are dinți tot de fier. Și mănâncă jăratic. Iar pomul de iarnă îl împodobim cu fire colorate din lâna cu care mama ne face ilice. Și punem multe-multe bomboane în el. Cam patru-cinci bucăți de zahăr-candel. Iar zahărul-candel e cea mai bună bomboană din câte au existat.
Tata, însă, are ochii sticloși și vorbește de parcă ar măcina pietre-ntre dinți. Morții mă-tii, eu muncesc cu brațele astea, pentru țară, mă, pentru țară! Și tata își arată palmele. Sunt crăpate și încă au urme de var. Iar bănățeanul din fața lui tace. Tace și celălalt bănățean de lângă el. Doar schițează un gest ca și când ar da să spună ceva, apoi se lasă păgubaș. Dincolo de masă, unchiul Vanea deja cântă: Ochi ciornie, ochi zhguchie, / Ochi strasnie i pricrasnie, / Cac liubliu ia vas, cac baiusi ia vas, / Znati uvidil vas ia vdrobri cias, / Ochi ciornie... Iar tata crede că eu o să ajung un om mare, că prea semăn cu el. Îl vezi ce căpățânos e? La fel ca mine! Apoi râde și-mi trece, ușor, un dos de palmă pe ceafă.
Ceilalți vorbesc despre câmpie. Își aruncă vorbele abia deschizând gura, exact din vârful buzelor. Spun despre ea că e un loc blestemat și că niciodată n-au mai văzut un soare atât de rotund și de apropiat de oameni. Mama lui de Soare! Cică ar fi bolnav de fierbințeală. Și că din cauza lui seacă fântânile, iar grâul crește doar până la genunchiul calului. Și că nu înfrățește. Da, căci și grâul face frați, dar abia când îi dă a treia frunză. Și dacă trecu cu tăvălugul peste el. Și pe fiecare frunză formează noi spice. Așa și oamenii: și ei formează frunze din care cresc alte tulpini. Eu sunt o tulpină de grâu. Tata, întâi a fost o sămânță, a fost udată cu apă vie și a încolțit. Asta până s-a făcut din ce în ce mai mare și a început să scoată fum pe nări și să bea bere. După care am apărut eu, la a doua frunză. La prima frunză a fost sora mea, Nina, dar v-am spus, ea a murit mai demult, că a avut rujeolă. Iar rujeola asta e tot un fel de fierbințeală pe care o faci atunci când îți lipsește afecțiunea. Așa a spus doctora de la dispensar. Cum ar veni, o să moară și Soarele, și tot din lipsa afecțiunii. Afecțiunea asta n-o ai dacă tot te înjură lumea. Ea crește numai la oraș, evident, în magazinele-alea care au numai o ușă de intrare și niciuna de ieșire. Noroc! Abia la a treia frunză, a apărut Mihăiță. Că doar atât înfrățește grăul: cu trei tulpini. Dacă mai face și altele, alea nu mai sunt bune și nu vor face niciodată spice. Mama, însă, se încăpățânează să mai facă una. Iar tata știe că nu e bine, d-aia o tot bate cu polonicul în cap, poc!, până vin vecinii și-o udă cu apă.
Mergem spre casă. Sunt în spatele tatei și luminez înserarea scăpărând bețele din chibritul pe care mi l-a dat să mă joc. Tata se clatină și e fericit. Cântă și el: Beria, Beria, / Ai umplut Siberia / Nu cu hoți, nu cu tâlhari, / Ci cu oameni gospodari. Flacăra pâlpâie și aproape că-mi frige degetele. Până la aria noastră, care e la marginea satului, se face atât de întuneric cum vezi numai în sufletele sperietorilor peste care a venit toamna și le-a șters, de pe fețe, surâsul.

Când sunt nefericiți, salcâmii fac păduchi. Iar salcâmii se întristează numai atunci când le lipsesc cuiburile de guguștiuc. În fiecare primăvară, salcâmii au de ales: ori fac cuiburi, ori fac păduchi. Cei mai mulți aleg să fie fericiți și se apucă să cânte din frunze. Mai târziu, cântă din ouăle guguștiucilor. Cântă galben de parcă urmează să vină seceta. Ceilalți devin triști, după care se usucă din picioare și tac. Nu mai vor să povestească nimănui absolut nimic. Câteodată îi vezi cum pleacă, de nebuni, pe câmpie. Cei mai mulți vor să ajungă la șina de cale ferată. Acolo, pe rând, așteaptă să vină câte un tren plin cu navetiști, în fața căruia s-aruncă. Șinele de cale ferată sunt pline de sângele salcâmilor care au decis că vor să rămână nefericiți. Dar și muți, pe vecie. Eu nu știu de ce ajung salcâmii să aleagă să facă păduchi. Poate se smintesc sau poate li se face frică, precum iepurilor, când câmpia începe să latre din dropii. Ham, ham, latră câmpia, exact ca un câine de arie când se sperie de umbre și de foșnetul vântului ce trece prin garduri.
În schimb, sperietorile fac păduchi atunci când nu mai au pe cine iubi. Cele mai multe tot speră că, de departe, va veni cineva care le va cuprinde, tandru, în brațe. D-aia stau ele cu mâinile întinse, una la rasărit și una la apus: tot așteaptă să fie îmbrățișate. Iar fiecare sperietoare are o poveste a ei. Cum și salcâmii au poveștile lor. Dacă ești atent, pe cei mai bătrâni îi poți auzi vorbind din scorburi. Astea nu sunt mai adânci decât un pumn de copil. În ele, de cele mai multe ori, auzi glasul fetelor mari care fie au fugit de-acasă și s-au dus la oraș, să devină croitorese, fie s-au aruncat în fântâni. Câteodată poți găsi și o cheie. E toata de aur. Cine o are, poate trăi o sută de ani. Cum ar veni, până la sfârșitul lumii și chiar câteva zile mai mult.
Mama, însă, nu știe când vine sfârșitul lumii. E aproape, copile, e aproape. De sfârșitul lumii, învie morții. Toți morții. Adică bunicul, bunica, sora mea bolnavă de rujeolă, salcâmii care devin buimaci de fierbințeală și care s-au aruncat pe șinele de cale ferată, în fața locomotivei cu aburi. Vor învia și frunzele. Toate frunzele. Tot atunci, fiecare sperietoare va primi un suflet pe care să-l îmbrățișeze până când se ofilește. Vor veni și îngerii. Nu știu sigur dacă vor veni și americanii, deși bunicul p-ăștia-i aștepta. Atât zicea: Să vină americanii, futu-vă morții-n cur! Dar mult mai aproape e sfârșitul lumii. Înainte de asta, trebuie să se arate patru călăreți, fiecare pe câte un cal de-o altă culoare: alb, negru, roșu și galben. Apoi vor veni molimele pe fața pământului. Oamenii vor sângera din bube crescute sub braț. Dar asta s-a întâmplat deja. Apoi va veni războiul. Însă și asta a fost. Bunicul e cel care a fost în război. Întâi, a plecat spre stepe, la Răsărit, unde și-acolo oamenii aveau bube care sângerau sub braț. Erau bube roșii. Cum are veni, acolo vine sfârșitul lumii prima dată. Apoi a plecat spre locul unde apune soarele. Acolo, oamenii nu aveau bube sub braț, ci aveau oglinzi în care chipurile păreau strâmbe. La noi, însă, oamenii aveau bube, dar erau crescute ca o piele groasă. Cine avea o astfel de boală, se aliena definitiv și se transforma pentru totdeauna în sperietoare. De fapt, sperietorile nu sunt altceva decât oameni care au mâncat numai făină de mălai. Au tot mâncat până când au început să se certe cu pietrele. Cu zidurile. Cu copacii. Până când au uitat zilele săptămânii și până când în lume nu au mai rămas decât doruri d-alea atât de tainice că numai oasele le pot suporta. Sau sperietorile.
Iar mama tot nu știe dacă, la învierea morților, o să înviu și eu. Sau dacă voi învia copil sau bătrân. Nici de bunicul nu știe dacă va învia flăcău sau imediat după ce a venit din război, trăgându-și un picior. Uite șchiopu', trece hopu'!
Al treilea cal care anunță sfârșitul lumii, e cel negru. Ãsta aduce foametea și vine imediat cum se termină războiul. Iar, acum, e foamete. D-aia fac și oamenii păduchi. Căci nu sunt niciodată sătui și încă nu s-a inventat mâncarea aia care să îi sature atât de tare încât să nu li se mai facă foame vreodată. Iar oamenii nu pot scăpa de păduchi nici măcar cu descântece. Și eu am păduchi. La noi în casă, ăștia cresc într-un sac, aflat lângă plită. Se hrănesc cu fum de ciocălăi și cu lumina venită de la opaiț. Iar eu, mai târziu, voi deveni un salcâm care va alerga într-un suflet spre calea ferată, așteptând trenurile cu navetiștii care, în fiecare dimineață, năvălesc spre oraș, aducând cu ei tot dorul sperietorilor rămase neîmbrățișate.

Berzele sunt cele care aduc viață. Cucuvelele, în schimb, sunt cele care aduc moartea. Dacă o barză își face cuib la tine pe acoperiș, înseamnă că în casa aia va mai veni un suflet. Dacă, însă, o cucuvea se așază pe streașină și cântă, din casa aia urmează să plece un suflet. Păsările sunt cele care aduc viața și moartea, deopotrivă.
Berzele nu trăiesc decât până la asfințit. Cum se lasă întunericul, ele fug direct la răscruci și încremenesc pentru totdeauna. Rămân într-un singur picior și se transformă în cumpene. Stau cu ciocul coborât până la buza fântânilor. Dacă fântâna bolborosește, înseamnă că are apă vie. Dacă tace, înseamnă că doar se pregătește să nască. Fântânile, după ce rămân gravide, nasc tumuli. Nopțile, în schimb, nasc năluciri. Vrăjitoarele, însă, nasc copii cu două capete. Copiii cu două capete sunt cele mai ciudate făpturi: pot plânge cu patru ochi deodată.
De regulă, berzele aduc suflete, din țările calde. Sufletele au forma unor copii mici-mici de tot. Nici nu îți dai seama cum poate încăpea un suflet în ceva atât de puțin. Cum în țările alea de unde aduc berzele suflete e tot timpul dogoare, copiii vin pe lume fără nimic pe ei. Dar niciodată nu sunt bucuroși că ajung să trăiască. Așa că strigă și ei cât îi țin puterile: Barză, barză / Ce-ai in cioc? / Un boboc. / Dar în gușă? / Doar cenușă.
Iepuroaicele rămân și ele gravide. Iar ele rămân gravide tot din cauza berzelor. De câte ori văd câte o barză, iepuroaicele se ascund prin smârcuri. Iepuroaicelor le e frică de berze. Când le vine vremea, iepuroaicele nasc niște ghemotoace albe, pufoase. Dacă le storci, din ele țâșnește o lungă fâșie de teamă. Teama care țâșnește din puii iepuroaicelor abia are puterea să strige. E mai mult o spaimă care face să înghețe tot, de jur-împrejur. Până și aerul.
Fetele-mari, însă, fug de berze de parcă ar urma să se îndrăgostească. Dragostea asta e o boală pe care o faci doar dacă începi să vorbești cu salcâmii. Salcâmii au în ei atâta dragoste că ajunge pînă la sfârșitul lumii. Ea se răspândește printre oameni doar când aceștia înfloresc. Salcâmii înfloriți luminează, cu dragostea lor, toată câmpia.Când berzele ajung la fetele-mari, acestea urmează să plece la oraș. Fug acolo de teamă să nu vină cucuvelele și să le cânte pe streașină. Căci nu există streșini la oraș. Acolo sunt doar case puse unele în cârca altora, până la cer.
La noi, berzele dau roată pe la marginea satului.Asta fac prima dată. Apoi ochesc acoperișurile. Care casă are o singură vatră, acolo barza va aduce câți copii poate căra ea în cioc. Dacă are două vetre, barza doar aruncă cu sare peste acoperiș. Dacă barza e chioară, înseamnă că a lovit-o tata cu un retevei. A aruncat după ea: Pleacă, barză, / Focul să te arză! Căci și tatei îi e frică de berze.
De vină că tot vine barza la noi pe acoperiș e numai mama. Ea o tot cheamă, știe ea un descântec de chemat berzele. Iar mama nu e altceva decât o iepuroaică. Degeaba se ascunde ea prin smârcuri, barza tot o găsește. O prinde din urmă și-i spune: Femeie, mai ia un suflet! Iar mamei îi plac sufletele. Ea spune că vin direct de la Dumnezeu și că rostul ei e să le ocrotească până când o să vină și pe streașina noastră o cucuvea și-o s-o ia și pe ea. Definitiv.
Când nu mai vin berzele, înseamnă că nici salcâmii nu au mai înflorit. Dacă nu înfloresc salcâmii, nu mai răsar nici stelele, deși e întuneric mereu. Atunci, oamenii luminează ulițele cu candele. Lumina de la candele se oglindește în ochii cucuvelelor. Iar cucuvelele vin din ce în ce mai multe. Și ele se uită la acoperișuri. Și vin tot acolo unde există o singură vatră. Unde sunt două vetre, văd sarea aruncată de berze. Apoi se așază și cântă pe limba morții. Iar ochii lor sunt o apă sălcie. Din ea se adapă sufletele care urmează să plece și să plângă de dorul salcâmilor rămași ne-nfloriți.

Dacă o pisică îți taie calea, trebuie să faci trei pași înapoi. Altfel vei avea ghinion toată ziua. Dacă uiți să scuipi, tot de trei ori, peste umăr, vei avea ghinion și toată noaptea. Când te rogi, trebuie să-ți faci cruce tot de trei ori. În numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh. Amin. Tot ceea ce faci, trebuie făcut de trei ori. Așa ne spune mama. Trebuie să te speli pe cap și să te limpezești de trei ori. După ce sunt spălate, rufele trebuie și ele limpezite tot de atâtea ori. Prima dată ca să le fugă scamele din oase, a doua oară ca să-și recapete culoarea-n obraji, iar a treia oară ca să miroasă a vânt. Tatăl-nostru trebuie spus de trei ori. Dacă mergi pe uliță și te găsești cu cineva, tot așa, trebuie să-i spui bună-ziua de trei ori. Bună-ziua, bănățene, bună-ziua, bănățene, bună-ziua, bănățene. Nu contează că ăla se uită ciudat la tine. Tot așa, dimineața, pe față trebuie să te speli tot de trei ori: prima dată pentru a alunga visele de peste noapte, a doua oară pentru a te primeni, iar a treia oară pentru ca lumina să-ți poată pătrunde în ochi. Dacă nu te speli pe față, visele de peste noapte îți rămân prinse de pleoape și nu le mai poți deschide. Dacă nu mai poți deschide pleoapele, nici lumina nu mai are pe unde să pătrundă. Așa că rămâi orb pentru tot restul zilei.
Și bunicul a făcut la fel. A făcut trei copii și a avut trei neveste. Nevestele lui au murit o singură dată, în vreme ce el a murit de trei ori. Prima dată a murit când s-a dus să se bată cu rușii. Spunea că a venit un frig așa, de nicăieri, care i-a pătruns în piele. Apoi frigul a înaintat încet-încet, până i-a ajuns la inimă. Dacă ai frig la inimă, îți îngheață sângele. Când ai sângele-nghețat, nu mai ești om, ci șarpe. Iar Dumnezeu nu iubește șerpii, ci ăla al cărui nume începe cu "D". Și dacă Dumnezeu nu te mai iubește, înseamnă că și-a întors fața de la tine, iar tu ești un mort umblător. Iar morții umblători nu au umbră. Cine nu are umbră, înseamnă că nu mai e văzut de lumină. Și fără lumină, ești năpădit de toate păsările nopții. Cum ar veni, te transformi într-o streașină.
A doua oară, bunicul a murit când era copil. Căci așa a trăit bunicul: prima dată a fost om mare, apoi s-a făcut copil, după care, brusc, a început să-mbătrânească. Pe piele, i-au apărut niște bube care făceau o coajă de parcă aveau în ele un stup de albine. Iar mierea făcută de albinele din bubele care i-au crescut pe trup, i se scurgea din cap până-n picioare. Era o miere otrăvită, pe care o mâncau doar viermii. Așa că bunicul, dacă tot făcea miere din bubele de pe trup, a fost năpădit de viermi. Și a fost mâncat de ei, bucată cu bucată. Așa-i zicea și nevasta lui de-a treia, adică bunica: Să te mănânce viermii, nenorocitule! Dar ea nu avea de unde să știe că bunicul fusese deja mâncat de viermi încă de când fusese copil. Așa că el râdea de se prăpădea. Nu mă mănâncă, fă, că eu am sângele înghețat! Și e adevărat, bunicul nu a fost mâncat de viermi. Dar asta s-a văzut abia când a murit sora mea, Nina. Pe ea au îngropat-o în locul bunicului. Și când au venit ăia de au săpat groapa, l-au găsit pe bunicul, care murise pentru a treia oară, adică definitiv, tot așa precum a fost astupat cu pământ. Stătea în groapă și avea ochii deschiși. Nu mai ținea mâinile pe piept, ci se scărpina frenetic, pe unde apuca. Striga cât îl ținea gura: Băă, alungați albinele-astea! Alungați albinele, băă!
Iar a treia oară, bunicul a murit pentru că nu mai avea de ce să trăiască. Se plictisise. Îl lua așa, cu leșin, și nu mai vroia să se dea jos din pat. Ca ce chestie, fă? Iar bunica își făcea cruci mari, tot de trei ori. După care scuipa și peste umăr, de parcă-i trecuse calea o pisică. O să arzi în Iad, nenorocitule! Apoi, cuprinsă de remușcări, devenea rugătoare: Ieși, mă, afară, să te vază Soarele. Dar bunicul nu mai avea de ce să fie văzut de Soare. El, oricum, era un mort umblător, încă de pe vremea când s-a bătut cu rușii. V-am spus: de la război, bunicul s-a întors întreg, numai că nu mai avea umbră. Și dacă bunicul, după ce a murit a treia oară și a fost astupat cu pământ, nu a fost mâncat de viermi, asta înseamnă că nu a putrezit. Cine nu putrezește, se transformă în strigoi. Iar strigoii sunt oameni morți definitiv, dar care nu au suflet. Cine moare pentru a treia oară și are suflet, ajunge în Rai. Cine nu are suflet, nu are altceva de făcut decât să stea la răspântiile din câmpie și să numere stelele și salcâmii. Dacă sunt mai multe stele decât salcâmi, trebuie să se apuce să latre. Precum câinii sau precum dropiile. Așa că noaptea, când cerul e acoperit de nori și nu se văd stelele, în câmpie latră câinii, dropiile și cei care au murit a treia oară și care n-au reușit să putrezească în veci.

Gârla e un fel de mare care s-a născut prematur. Așa s-a născut și Mihăiță, tot prematur. Mama spune că nu a mai avut răbdare. Mătușa, însă, crede altceva: de vină e tata, care i-a dat mamei cu polonicul peste burtă. Să mori, nenorocitule! Copiii cresc, întâi și-ntâi, în burtă. E singurul loc unde ei se simt în siguranță. Cum ies din burtă, toată lumea știe, copiii încep să țipe. Bă, vroiam să mai stau, vroiam să ma stau! Așa și cu gârlele. Întâi au stat în burta pământului. Erau un fel de izvor. Apoi nu au mai avut răbdare și au ieșit în lume. N-au mai avut rabdare pentru că a venit tata cu un polonic, poc! și a lovit și burta unde se ascundea izvorul. Dumnezeii mă-tii, și pe ăsta cu ce-l cresc, fă? Acum, în loc de izvor, e o gârlă. E între casa noastră și triaj. La triaj, se leagă vagoanele unele de sufletele celorlalte. După ce sunt legate astfel, încep să viseze-mpreună.
La gârlă, tata merge rar. Îl ia și pe unchiul. Ne ia și pe noi. Bă, hai să prindem pește! Prima dată, însă, trebuie să facem baie. Cică să scăpăm de rapăn. Rapănul ăsta e un fel de praf pe care-l ai în tine și care, când și când, îți iese prin piele. E un fel de cremă cu ajutorul căreia te protejezi de ce îți este frică. Pe mine, rapănul mă protejează de păsări. Ele sunt cele care te fac să putrezești. Dacă putrezești, nu mai ai suflet. Iar la învierea de apoi nu mai ești om întreg, ci un fel de pulbere pe care o iau ceilalți pe tălpi. Dacă ajungi la Dumnezeu sub formă de pulbere, asta înseamnă că ești un suflet pierdut.
Mie, însă, îmi e frică și de apă. Apa e cea care strâmbă gura vulpilor când acestea încep să muște din vânt. Cică e prea mult și nu trebuie risipit. Vântule, pleacă de-aici! Dar vântul nu ascultă. Așa că vulpile încep și ele să latre, precum câinii sau ca dropiile care au fugit pentru totdeauna. După care se-apucă să tremure și, într-un final, încep să ardă. Vulpile care iau foc sunt cele pe care nu le pot cuprinde nici o apă.
Așa că ne bălăcim. Eu am grijă să nu-mi intre apă în urechi. Dacă-ți intră apă în urechi, apa ajunge la creier. Cine are apă-n cap, ala nu mai e bărbat. Și stau lângă trestii, să le pot auzi cum fluieră. Trestiile fluieră din broaște și din berze. Tata, însă, se bagă unde este apa mai mare. Îi ajunge până la buric. Și-l învață pe Mihăiță să calce apa. Mihăiță, însă, nu știe să calce pe ape. Isus este cel care putea merge pe ele. Avea, pe tălpi, rapănul oamenilor care au putrezit și care au ajuns la judecata de apoi sub formă de pulbere. Iar tata râde. Râde și unchiul. În vreme ce Mihăiță nu se mai vede, e tot sub ape. Iar în locul unde el s-a scufundat e doar o umbră. După care tata îl apucă de mâini și-l scoate la aer. Na, vulpeo, na și apă, na și vânt! Iar Mihăiță e o vulpe cu gura strâmbă și care latră de se aude peste tot satul. I-a intrat apă-n cap! Suli, e rândul tău, râde unchiul. Dar eu fug pe mal și mă uit cum tata îl tot bagă pe Mihăiță cu capul sub apă. Iar Mihăiță se zbate de parcă-i alergat de albine. Apoi tușește și gâfâie. Stai în apă, vulpeo, să iasă boala din tine! Să iasă turbarea din tine! După care unchiul îl ceartă pe tata. Candriule, îl omori! Iar candriul râde. În pula mea, fac altul!
Tata și unchiul prind pește cu șașmaua. Asta e un fel de plasă cu plumbi, care se aruncă în apă, apoi se trage de o sfoară și ea se strânge. Și în strânsoare rămân peștii. Și ierburile apei. Și toate umbrele lor. După care mergem în arie. Eu sunt cel care duce peștii. Sunt cărășei și bibani. Cărășeii sunt precum lamele de cuțit, au solzi argintii. Bibanii, însă, au o piele groasă și gălbuie, cu dungi negre. Mă uit și după peștișorul care-ți poate îndeplini trei dorințe. E bine, tata nu l-a prins. Se vede treaba că peștișorul care-ți îndeplinește dorințele se lasă și el prins de cei care chiar își doresc ceva cu adevărat. Tata nu-și dorește decât ca mama să nu mai poată naște. Ajunge, fă, iepuroaico! Eu îmi doresc să plouă, să crească pâini în liliacul din spatele casei și păpușa Ninei, sora mea cea mare care a murit de vărsat, să poată vorbi. Păpușa Ninei e din cârpe și n-are un ochi. Dar ea vede exact cu ochiul care-i lipsește.
Tata pune întâi pirostria. Apoi face focul din ciocălăi. Ciocălăii se bucură și ard cu flăcări vesele. Apoi pune o tablă deasupra și întinde sare pe ea. Și după ce se încinge tabla, aruncă peștii pe ea. Peștii se zbat și strigă după ajutor, dar nu-i aude nimeni. Poate doar gârla, care a rămas să cânte din trestii. În arie, însă, miroase a carne de ștevie. Miroase până la cer. Tata și unchiul mănâncă din pești. Eu și Mihăiță suntem prea mici și nu avem voie. Cică ne putem îneca cu oasele lor. Oasele peștilor îți pot rămâne în gât, dacă mănânci cu prea multă foame. Iar nouă ne e foame tot timpul, așa că nu mâncăm pește tocmai ca să nu ne rămână oasele lor pe beregată. Peștii au fost fripți fără să mai fie curățați de mațe. N-a mai avut răbdare tata, poftea la carne de pește. Și hăpăie, hap, hap, ce bună e! Carnea de pește e albă și seamănă cu pojghița făcută de lapte, când acesta începe să se-ntristeze. Mănâncă și unchiul, hap, hap, candriule, dar dulce e peștele ăsta! Noi stăm împrejurul pirostriei și ne uităm. În final, tatei i se face milă de noi. Vreți și voi, mă? Da, vrem. Și tata apasă pe burta unui caras. Din el, ies toate măruntaiele. Vă e foame, mă? Na, luați și mâncați! Și stoarce, pe rând, fiecare pește.

Singura oglindă din sat e la Mareșăleasa. Bordeiul ei nu are gard, așa că te poți strecura până în dreptul unui ochi de geam, ca să poți privi înăuntru. Ochiul de geam e oval, seamănă cu o pâine căreia i s-a umflat burta. Când ai burta umflată, asta înseamnă că ai mâncat prea multă făină de mălai. Pielea ți se-nroșește, devine mai groasă și începe să te mănânce. Apoi începi să uiți. Întâi, uiți zilele săptămânii. Apoi lunile și anii. Cum ar veni, ajungi un om fără vârstă. Oamenii fără vârstă sunt cei care au în casă oglinzi care nu spun niciodată adevărul. Mareșăleasa e un astfel de om. E grea de cap și tot nu crede că a uitat-o Dumnezeu pe pământ. D-aia o înjură și tata. Morții mă-tii, o să ne îngropi pe toți! Apoi uiți cum se numesc obiectele. Sau ce trebuie să faci cu lingurile de lemn. Te apuci să le desenezi în cupe câte doi ochi și-o gură. Abia atunci ele prind viață cu adevărat. Și-ncep să se certe-ntre ele. Când se ceartă lingurile, înseamnă că nu au la ce să mai fie folosite. Lingura care se ceartă, are-o surioară moartă. Iar eu sunt o astfel de lingură. Mă duc sub liliac și mă cert cu el. Liliacule, de ce mor copiii? Liliacul face ochii mari și ridică din umeri. E prost de bubuie liliacul din aria noastră. Se scarpină-n cap, apoi se rățoiește: Bă, lingură, copiii mor pentru că Dumnezeu are nevoie de îngeri. Când și când, ăștia îmbătrânesc și cad în câmpie, transformați în ciulini. Așa că Dumnezeu cheamă la el alți și alți copii. Îi e urât și lui, săracul, să rămână singur. Dar eu nu-l cred, așa că-i arăt limba. El râde verde, limba mea e roșie ca sângele subțiat. Dacă eram mai mic, mă chema și pe mine tata Dumnezeu, să-i fiu înger și să-i țin de urât. Dar așa, nu mă mai cheamă. Cică am început să prind prea multe rădăcini și să văd lumea cu ochii desenați în lingurile de lemn, atunci când se îmbolnăvesc de-atâta făină de mălai pe care-au mâncat-o.
Nu mă cheamă Dumnezeu la el, în schimb, mă cheamă mama. Îmi face semne s-o urmez dincolo de triaj, de gârlă și de lutărie. Și merg în spatele ei și țopăi. Mama mea e o oglindă, care-ar vrea să te cuprindă. Dacă țopăi, praful câmpiei se ridică până la cer. Întâi îți intră printre degetele de la picioare. Iar praful e cald, zici ca e lapte muls de curând. Și e bine. Soarele te-ncălzește și el. Praful te-ncălzește de la picioare, Soarele te-ncălzește de la cap. Dacă îți e prea cald la picioare, încep să te usture tălpile. După care te-apuci să plângi tot din ele. Cine plânge din tălpi, e un om care a uitat să mai meargă. Dacă te-ncălzești mai mult de la cap, începi să vezi cum sperietorile se-apucă să fugă prin lăstărișuri. Fug și gesticulează din brațe. Și țipă. Se ceartă unele cu altele, parcă sunt niște linguri care au uitat zilele săptămânii. Și lunile. Și anii. Așa că eu nu știu cum e mai bine: să-ți fie cald de la picioare sau să-ți fie cald de la cap?! Să-ți fie cald numai la piele sau să-ți fie cald până ți se-ncălzesc toate oasele și-ncep să te frigă din carne?! U-uu, sunt o sperietoare care tremură și țopăie prin praful câmpiei. Iar mama mă ia de-o ureche: Liniștește-te, măi copile!
Mama are în spate sapa. E ruginită și seamănă mai mult cu o greblă. I-au crescut dinți și râde cu gura până la urechi. Sapa e o iepuroiacă pusă pe șotii. Îi tot merge gura. E pusă pe harță de parcă a fost prea mult încălzită de Soare la cap. E o sapă nebună, care nu-și mai știe rostul. În spatele mamei, eu duc o față de pernă. Și-ajungem în mărăcinișuri. Mama lovește pământul la rădăcina ciulinilor. Ciulinii sunt fragezi și abia au făcut flori. Sunt flori mov, seamănă cu cerul când e supărat pe oameni, pe animale și pe oglinzi. Mama lovește puternic în pământul care are gura uscată de sete. Poc-poc, se aude sapa cum lovește cu dinții ăia de iepuroaică. Eu adun ciulinii în grămezi, îi pun unii peste alții, parcă sunt niște suflete care au obosit să tot crească. Îi auzi, uneori, cum se tânguie. Plâng din țepi că e prea multă lumină pe pământ și că aerul e prea puțin și mult prea fierbinte că nici nu mai poți respira. Nu poți respira, că nasul ți s-a înfundat de atâtea grămezi de praf care ți-au încălzit picioarele, începând de la tălpi. Așa că respiri cu gura deschisă. Ciulinul respiră prin florile mov, tu respiri direct pe gură, unde ți-a crescut și ție o floare de aceeași culoare în loc de limbă. Acum, e un teanc întreg de ciulini culcați la pământ. Întâi, le rupem rădăcinile. P-astea le vom mânca primele. Au gust de morcovi care au fost fierți în lapte. Apoi rupem frunzele fragede, așa vom avea cu ce face salată. Și tulpina de ciulini e bună. E foarte bună. Mai întâi, trebuie s-o lași o zi și-o noapte în apă rece, ca să-i iasă amăreala din sânge. Din asta, mama o să facă ciorbă. Tulpina de ciulin e cel mai bun cartof. Culegem și măciuliile care n-au apucat să înflorească. Și astea sunt bune de mâncat. Le ștergi puțin și le poți mânca așa cum sunt, crude. Și imediat gura ți se umple de sângele ciulinilor. E cel mai bun sânge. Ãsta te ajută să crești și să prinzi rădăcini, asta ca să nu te ia tata Dumnezeu la el și să te facă înger, numai că se plictisește el și că nu are cu cine sta de vorbă. Și umplem fața de pernă cu tot ce ne dă câmpia, când e brăzdată de secetă și de îngeri care au îmbătrânit și s-au transformat în ciulini. Rădăcini, frunze, tulpini groase, ca șerpii când năpârlesc. Iar mama e o femeie bună, tare bună. Pe drumul de întoarcere, batem la ușa Mareșălesei. Bună-ziua, tușă! Bună-ziua. Și-i lăsăm și ei din ce am adunat noi. Facem asta doar pentru a-i vedea oglinda aia fermecată, care arată numai ceea ce vrei tu să vezi. În oglindă sunt pâini cu burta umflată. Sunt parfumuri franțuzești. Sunt oameni care dansează ținându-se de mâini. Sunt și vitrine pline de prăjituri. Mă uit și eu în ea. Și văd doar o lingură căreia i-am desenat doi ochi și o gură. Și o sperietoare care a fost prea mult arsă de Soare la cap. Așa că încep să gesticulez și să urlu. Mamăă, mamăă, oglinda asta e mincinoasă. De ce minte oglinda, mamă, de ce? De furie, o arunc de pereții de lut. Oglinda se sparge, iar mama se ia cu mâinile de păr. Ce-ai făcut, copile, ce-ai făcut? Se crucește și Mareșăleasa. De-acum, în câmpie vor fi șapte ani de ghinion.

Trenul e calul meu fermecat. Aleargă precum vântul și scoate flăcări pe nas. U-uu, tot nechează el. Iar eu sunt Făt-Frumos. Am la mine un paloș uriaș. Cu el mă pot lupta cu toți zmeii de pe pământ. Paloșul meu e un cocean cu lama de aur. El poate separa binele de rău. Binele îl poate face rău, iar răul îl poate face extrem de bine. Binele e cel care aduce macii în câmpie și-o face roșie-n obraji. Și pe limbă. Macii apar când câmpia are febră de la prea multă lumină. Atunci, ea are și frisoane. Mamă, îi e rău câmpiei! Să-i spunem un deochi. Câmpie, câmpie, / doar Domnul te-nvie, / îți dă apă crudă, / că prea ești zăludă. Răul, în schimb, e un nor de lăcuste care întunecă tot. Lăcustele vin numai atunci când oamenii strigă prea mult unii la alții. Bă, om fără suflet, o să te bată Dumnezeu! Iar Dumnezeu stă ce stă, după care trimite lăcustele, cât să-i sature pe toți.
Iar calul meu fermecat aleargă precum vântul și ca gândul, spre oraș, acolo unde oamenii au suflete reci. U-uu, tot strigă el de-a latul câmpiei. Sufletele devin reci atunci când stai în case puse unele peste altele și care au ferestre care nu se deschid. Dacă ferestrele nu se deschid, nu are pe unde pătrunde aerul. Nu poate pătrunde nici lumina. Nici întunericul nu are pe unde să-și facă loc. Cum ar veni, locuiești într-o casă care are numai pereți și unde aceștia devin din ce în ce mai apropiați. Până te strâng cu totul și nu mai ai puterea nici măcar să țipi.
Stau la ușa vagonului, jucându-mă cu paloșul. Cu ăsta voi tăia capul balaurului de pe tărâmul otrăvit, unde oamenii au sufletul înghețat. Definitiv. Controlorul nu mă vede. El are o tolbă plină de săgeți, se vede treaba că el e un arcaș, dar are și un clește cu care strânge de gât biletele navetiștilor. Eu, în schimb, am la mine o pană de corb. E o pană fermecată. Corbului i-a fost sete, iar eu i-am dat să bea rouă adunată într-o scorbură de salcâm liliachiu. Mulțumesc, omule bun! Na o pană! Te va face nevăzut dacă sufli de trei ori peste ea. Așa că nenea controlorul nu mă vede. Se uită prin mine, iar eu râd: Hi, hi, mulțumesc, corbule, pentru pana ta vrăjită! Tata, însă, e în celălalt vagon. Se duce la șantier, iar azi va lua salariul. Discută cu ceilalți navetiști. Bă, viața-i făcută din ce bagi în gură și din ce tragi pe pulă! Iar cei care-l ascultă râd de se prăpădesc. Râd și eu și e pentru prima dată când nu îmi e frică de tata. Nici el nu mă poate vedea. Sunt un abur și mă joc cu un paloș fermecat, lângă ușa vagonului. Dacă vreau, nu mă poate vedea absolut nimeni. Eu sunt Făt-Frumos care a plecat la oraș, să-i taie toate cele șapte capete. Mori, balaure, mori! Din sângele tău vor crește fântâni cu apă care lăcrimează direct pe ulițe. În ele se vor arunca fetele mari de la sate, atunci când sunt triste că au fost răpite de zmei.
Orașul e ca un mușuroi de furnici. Miroase a apă în care ai frecat leșie. Tușește din mașini și seamănă cu un om care a uitat să se oprească din crescut. Dar mie nu îmi este frică de el. Nu îmi este frică de nimeni. Eu sunt Făt-Frumos și mă pot lua la trântă cu tot răul din lume. Iar răul se duce la șantier și gesticulează. Ceilalți zmei care-l însoțesc gesticulează și ei. Parcă sunt alergați de viespi. Apoi îl aștept toată ziua în dreptul șantierului. Stau după o stivă de cărămizi și-ncerc să respir cât mai rar. Nu e bine să respiri aerul de la oraș. El te poate adormi și nu te mai trezești decât dacă o fată foarte frumoasă te sărută direct pe gură, cât să-ți dea din aerul ei. Fata asta trebuie să fie Crăiasa Zăpezii. Iar ea trăiește numai în Nord, acolo unde zăpezile sunt nesfârșite. Cum ar veni, n-are cum să vină taman acum, când Soarele e atât de aproape de Pământ. Crăiasa Zăpezii s-ar topi imediat. Iar tata termină lucrul, în cele din urmă. E deja seară, dar pe mine nu m-a văzut cineva, căci se poate zări direct prin mine. Iar tata pleacă și e tare bucuros. Și ceilalți oameni sunt bucuroși. Toți numără bani. Mulți bani. Cu banii pe care-i numără tata, am putea avea atâta gaz de lampă că s-ar putea lumina tot satul până la sfârșitul lumii. Te duci acasă? Iar tata râde: Nu, mă duc în mahala. Eu nu știu ce e aia o mahala, dar bag seama că e tot un fel de sat, dar care are case fără să fie împrejmuite cu gard. Sunt legate unele de altele, precum vagoanele trenului. Așa că mă țin după el. Se oprește, în cele din urmă, iar o femeie îl ia în brațe și-l sărută. Nu este Crăiasa Zăpezilor, v-am spus, ea n-are cum să crească la oraș. Eu cred că mai degrabă e o vrăjitoare. Are unghii lungi și nasul coroiat. Și vorbește din vârful buzelor. Dispar înăuntru și vine și noaptea. Noaptea e atât de neagră de parcă și ea are ferestre care nu se deschid. Aștept sub geamul acelei case din mahala. Tata râde. Râde și vrăjitoarea. Și se aude cum scârțâie patul. Apoi tata râde din nou. Și vrăjitoarea-l întreabă: Bă, nu mai ai pulă? Nu. De ce? Mi-au mâncat-o rațele. Și iar se aud râsete. Iar eu încerc să stau treaz tot timpul, căci nu e bine să te ia somnul când ești pe tărâmul blestemat. Tot ce trebuie să fac este să-l răpun pe balaur. Așa că mă scotocesc prin buzunare, după chibrit. Îndes hârtiile pe care le-am strâns toată ziua exact sub ușa de la intrare în castelul balaurului. Na, zmeule, satură-te! Și scapăr un băț, iar flăcările încep să lumineze noaptea aia fără ferestre. După care plec. Nu vreau să-l aud pe balaur cum horcăie și pe vrăjitoarea aia cum urlă. Oricum, n-am făcut nici un rău. Și-așa oamenii de la oraș au sufletele reci și nu-i pot atinge vâlvătăile.

Pasta de dinți are gust de banane. "Optima" se numește. Unchiu' Zanea spune că din ea, dacă o pui în apă și-o lași câteva zile, se face vin. Așa a făcut el, la pușcărie, când a stat câteva săptămâni sau câțiva ani, nu știu sigur, fiindcă a fost prins cu un sac cu porumb de fiert, a pus pastă de dinți în apă și, mai târziu, a băut pâna s-a-mbătat.
Unchiul Zanea tot vorbește cu tata, mai ales seara, sunt de nedespărțit, și la muncă, dar și la cârciumă. Cârciuma asta e un fel de magazin mai mare, care are mese și scaune și unde bărbații stau cu luleaua-n gură, fumează, vorbesc tare, râd, se pupă și beau vin, rachiu de drojdie sau bere. Câteodată se iau și la harță, cam cum ne îmbrâncim noi prin spatele blocului, iar atunci vine miliția. La noi, când ne împingem, miliția nu vine. Când o să mă fac bărbat, o să mă duc și eu la cârciumă, cu toate că mama spune că ăla e un loc de pierzanie, unde se pierde timpul și de unde ajungi în iad. Tata sigur o s-ajungă-n iad. Și unchiul Zanea. Toți tații vor ajunge în iad. O să fie aglomerație mare acolo. Înseamnă că e bine în iad, dacă bărbații tot nu vor s-asculte și se tot duc la cârciumă. De fapt, bărbații n-ascultă de nimeni. Știe tata ce spune când tot strigă că femeile sunt niște proaste. Că nu sunt bune decât de făcut mâncare, de spălat și de stat cu picioarele rășchirate. Râd și eu când aud asta, adică stau așa ca să facă plozi. Așa m-a făcut și pe mine, a stat cu picioarele depărtate. Mama stă așa când tata vine beat și râde. Așa l-a făcut și pe Mihăiță, fratele meu. Când vine beat și nu râde, mama trebuie să doarmă pe scară sau prin vecini, că așa vrea el. Asta înseamnă să fii bărbat!
Are gust bun pasta de dinți. Noroc cu mama, care strigă că m-a uitat Dumnezeu în baie, altfel mă spălam și pe față. N-o mai fac, așa că tot dorm în picioare.
A săpun de casă miroase dimineața. A must și-a căldură cuibărită în macaturi vechi. Încă lâncezesc la ușă, când tot cred că firul de iarbă e un șarpe care-și înghite coada. Pe furiș, de la bucătărie am șterpelit un codru de pâine. Pâinea se dă pe cartelă și trebuie să avem grijă cu ea. Seara, când vine tata de la șantier, trebuie să fie pâine în casă. Când nu e, mă duc eu la nevasta moldoveanului, să mă-mprumut. Până mâine, tanti, când deschide la magazin. Nevasta moldoveanului lucrează la Confecția. Are mașină de cusut și-acasă. Are și trei copii. Asta înseamnă că a stat și ea cu picioarele depărtate. Cu Cristi, care e de vârsta mea, mă joc eu. Mai are și-o fată, pe Mirela, dar noi credem că e proastă. Și mai are unul, tot mic, stă și el înfășat. Moldoveanu' e plotonier, în armată, așa-i zice tata. Așa zice și el, plotonier, iar tata râde cu unchiul Zanea de chestia asta.
Cristi tot nu s-a sculat, așa că eu molfăi bucata de pâine. Miezul e dulce, iar coaja e ușor amăruie. Are gust bun pâinea! A pământ. Dacă nu știți, pâinea crește din pământ. E mult pământ peste tot, numai pâinea nu e de-ajuns. Pământ e, mai ales, la țară, la tanti Vetuța. De-acolo vine pâinea. Dar eu tot nu-nțeleg, nici mama nu-nțelege: de ce n-are pâine nici tușa?
E liniște pe scară. Prin geamuri, poți vedea cum soarele părâie de la-nchieturi, când cască cu poftă, lenciurind pojghița de ceață dintre gene.

Somnul are culoarea albastră. Așa sunt și ochii Irinei, de la 3. Ea e mai mare ca mine, dar tot se joacă cu păpușile. Le pune să tușească, le ridică bluzițele și le ascultă bătăile inimii. În locul lor, tușesc eu. Păpușile au inimi de plastic care pompează sânge de plastic. Mașinuțele mele, în schimb, au motoare adevărate, care duduie. Nici Irina n-a ieșit afară.
Dimineața asta nu e deloc grăbită, parcă ar fi nevasta jandarmului, de la parter, care bolborosește cuvinte numai de ea înțelese. Nevasta jandarmului e bătrână. Ea merge, pâș-pâș, de trei ori pe zi, în jurul blocului și face cruci, cu degetele strânse, la pereți. Și la uși, și la geamuri. Face cruci și copacilor. Și jandarmul e bătrân. Tata spune că-l fute în gură de boșorog, că ar fi trebuit să moară la canal. Pe babă o face candrie. Pe moș, de câte ori îl văd, îi strig în față: Huuuo, nazistule! El abia aleargă după mine, horcăie și-și aruncă bastonul, dar nu mă nimerește niciodată. Jos Antonescu! Dacă nu știți, naziștii sunt niște oameni răi, care au venit dintr-o țară, ca să ne omoare. Antonescu nu știu cine e, dar cred c-a fost și el tot plotonier. Plotonier-șef!
Mi-ar fi plăcut ca aerul să miroasă a plăcinte cu brânză. Dacă respiri un astfel de aer, ți se umflă burta și te saturi. Dar aerul miroase a preșuri spălate în prima apă, a scutece și-a ulei de candelă. Și-a frunze uscate, că le-a strâns femeia de serviciu, în morman, și le-a dat foc.
Dacă stai în ușa de la intrare, și te legeni, îți poți închipui orice. Bunăoară, o turmă de elefanți, care să colinde printre blocuri, la noi în cartier. Sau un zmeu cu șapte capete, care să vină s-o răpească pe Irina.
Noroc cu Handicapatu', care mă strigă prin fereastra întredeschisă, îmi întinde o hârtie de 25 și-mi spune să dau fuguța, da' fuguța, până la alimentară, să-i cumpăr o sticlă de Drobeta, d-aia plată ca o tabacheră. El tot la parter stă.
La alimentara are borcane cu roșii, vinete și castraveți. Și macaroane. Are și sticle de vin, de țuică, sare și sodă caustică. Dacă mănânci d-asta, faci clăbuci la gură și mori.
Handicapatu' merge într-un căruț care are niște manete, pe care le împinge cu mâinile. Are și cârje, dar le folosește numai când iese la canapea. Dacă mă descurc, spune că-mi dă un leu, că nu e ora zece, iar băuturile alcoolice se vând după ora 10. Asta o știe orice copil.
Alimentara e la două blocuri depărtare, așa că ajung repede și grav îi spun vânzătoarei că vreau vinars Drobeta, dar și o corăbioară. Vânzătoarea mă știe, e grasă și gâfâie când se apleacă, îmi întinde sticla și-mi spune s-o bag pe sub tricou. E mică, rece, iar înăuntru e un lichid de culoarea ceaiului de zahăr ars. Corăbioara o ascund tot în tricou. Îmi întide restul și-mi spune, căscând, că să-l ia dracu de handicapat, că nu se mai satură de atâta băutură. E o proastă, căci tata are dreptate când spune că viața e făcută din alcool, curve și rahat. Și unchiul Zanea spune același lucru. Toți tații spun asta, dar numai seara, când ciocnesc pahare și râd, la cârciumă. Dimineața, în schimb, sunt triști, grăbiți și-i doare capul. Tata mai și înjură, că-i fute Dumnezeii ei de viață, în vreme ce mama-l dojenește, că să vorbească mai încet, să nu trezești copiii, diliule!
La ușa de la alimentara, mă așteaptă Cristi, v-am spus de el, e băiatul cel mare al familiei de moldoveni, vecinii noștri de etaj. Dimineața încă are pojghiță la ochi, abia se-mbujorează. Ne luăm unul pe altul pe după gât și ne trecem sticla de vinars, nedesfăcută, de la unul la altul. Ne facem că bem cu cu înghițituri mari, mergem împleticit, râdem și strigăm în gura mare că s-o ia dracu' de nevastă dacă nu e gata cu ciorba. În urma noastră, câțiva câini, de la gunoi, mușcă aerul tare și ne latră cu poftă. Septembrie ne zâmbește pe sub gene și se pregătește de primenire.

Roșcovele au gust bun. Seamănă cu marmelada. Suntem adunați toți, și de la scara vecină, și de la blocul celălalt, și batem roșcovii cu pietre și cu jordii. Roșcovii ne privesc superiori și ne răspund prin croncăniturile ciorilor, dintre ramuri. Numai cei mai curajoși se urcă în ei. Roșcovii sunt niște copaci care au țepi mari. Dacă nu ești atent, te poți răni. Toți copiii avem înțepături, zgârâieturi și vânătăi pe mâini, pe picioare. Ne umplem tricourile cu roșcove, lunguiețe, maronii, crocante, precum coaja de pâine abia scoasă din cuptor. Și fetele, dar și băieții mănâncă roșcove. Când muști din coajă, aceasta crapă, iar sub ea se află o pastă cleioasă, dulce, pe care o sugem pofticioși și cu care ne umflăm burțile.
Am mâncat bine în această dimineață, am molfăit un codru de pâine, o jumătate de corăbioară și-o mână de roșcove. Dimineața se aseamănă cu toate celelalte, e roșie, are aripi înalte și e învăluită în ceață. Mergem pe sub ferestre și strigăm din toate puterile: "Hai la roșcove! Hai la roșcove!" Nu cumpără nimeni, niciodată. Doar tanti de la doi, cu un ochi vânăt, ciufulită și-ntr-un capot ponosit, ne cere câte una. "De poftă, băieți". Toți știm că e chinuită, cum zice și mama, și nevasta moldoveanului, dar și celelalte vecine, așa că-i cerem să zică bogdaproste, așa cum fac toți vecinii. Are o fată, de scutece, deci a stat cu picioarele desfăcute, iar bărbatul ei, de care noi fugim, vine acasă numai seara și se ține strâns de scară. Se mai ajută și de pereți. E tânăr, așa spune tata, e păcat de el, că e stricat de mic, iar vecina de la doi spune tuturor celor care vor s-o asculte că a fost furată de-acasă și măritată cu forța. Ãsta nu-i lasă bani nici de pâine. După care o bate fiindcă nu găsește, seara, nimic de mâncare. Are unghiile mari, ca de vrăjitoare, iar mâna subțire înhață fructele cu pastă dulce și cleioasă. Vecina de la doi are privirea tulbure. Noi credem că-i nebună, că leagănă, fără să bage de seamă, ghemotocul de carne la sân, așa că ne ducem să vânăm guguștiuci, îi spunem că-i aducem guguștiuci, că roșcovele nu țin de foame, să n-o mai bată ăla diseară și să aibă ce să-i facă de mâncare.
Guguștiucii sunt mai buni decât porumbeii, au carnea roșie și miros a vânt. Sunt greu de ochit, stau mai mult pe stâlpi, pe firele de curent și totdeauna câte doi. Îmi umplu buzunarele cu pietre rotunde, grele, precum bilele de rulment. Suntem o întreagă ceată iar, în dimineața asta, guguștiucii s-au ascuns din nou. Guguștiucii stau mai mult la linie, pe unde trec trenurile cu grâu, așa că plecăm, în larmă, acolo. Din curți, însă, ne fac cu ochiul câțiva meri încărcați, așa că ne cățărăm pe gardurile scunde și de crengi și înhățăm ce putem, până când iese o femeie, dintr-un șopron, suflecată, și ne pune pe goană. Azi nu mâncăm mere. Merele nu sunt mai bune decât bananele, dar bananele nu cresc în pomi, ci la alimentara, însă nu se mai găsesc, fiindcă fabrica a fost închisă de capitaliști. Tata e cel care îi știe cel mai bine pe capitaliști, spune că a fost vecin cu ei, când era mic. Mai spune și că-i fute în gură, și pe ei, dar și pe americani. Nu știu ce are tata cu americanii, dar mereu îi înjură. Americanii trăiesc în America, dacă nu știți. Banii lor se numesc dolari și au bomba atomică. Și vorbesc parcă scuipă. Mie îmi plac filmele cu americani, mai ales alea polițiste, căci hoții sunt mereu arestați. În filmele americane, oamenii se pupă pe gură, exact cum vreau să fac eu cu Irina, fata aia mai mare, care încă se joacă cu păpușile. De pe sub plopi, pufăind, vine marfarul de 10:00. Locomotiva țipă subțire și caraghios, ca o femeie bătută.

A încremenit această clipă, în vreme ce lumea s-a mutat pe un nor galben și semănând cu un uger greu de promisiuni.
Scârțâie ușa veche precum piciorul metalic al ologului, de la parter, neuns și uzat de folosință îndelungată.
Stau și mă legăn de ușă, când încă mai cred că îți bat în geam cu un stol de vrăbii zgribulite, molcom și diafan te chem, când ramurile nu mai au decât nervi dilatați, fremătând de așteptare și teamă. La noi în bloc, vecinele lucrează la Confecția. Toate femeile lucrează acolo, la fabrică, așa spun ele. Și fetele vecinelor tot acolo vor lucra. Vor merge, la muncă, în ture și vor avea bărbați care vor lucra pe șantier și care, după serviciu, vor merge la cârciumă. Nu știu de ce, dar ele nu cred așa ceva, spun că vor fi doctorițe sau artiste de cinema.
Și tata lucrează pe șantier. Picioarele lui miros a transpirație și a cizme de cauciuc. El spune că d-aia se cacă în ea de viață. Obielele miros urât, dar mamei nu-i este scârbă să le spele. În schimb, eu, când o să mă fac mare, o să mă fac șef, așa îmi spun toți, că să învăț mult și bine, dar bine, după care o să fac tot ce vreau. Serviciul este foarte important pentru un om. De la serviciu, iei bani cu care poți cumpăra orice, adică țigări, pâine și vin.
Îți desenez, pe-un petic de geam, acel ochi cu care te împresor.
Mama nu are serviciu, stă acasă și are grijă de copii, adică de mine și de mucosul ăla mic care orăcăie toată ziua și care e fratele meu. Mamei i-a fost frică să se ducă la baba de la blocul vecin, care dă copiii afară cu andreaua sau cu fusul. E o babă urâtă, la care ne strâmbăm cu toții. Noi credem că face vrăji și că îi mănâncă pe copii, îi fierbe, după care îi pune, bucățele, în ciorbă și-n tocană. Pe lume, însă, cel mai bine este să fii șef. Șefii sunt cei care spun celorlalți ce să facă.
O să mă ascund în această scorbură care e pumnul tău mic și închis cu lacăte fermecate.
La noi în casă, șef este tata, dar numai sâmbătă seara, când e afumat rău. Avem și șef de scară, care ne ia la goană, când țipăm. Avem și șef de bloc. Ãsta e cel mai rău, căci vine, în fiecare lună, și cere bani. De chirie, de apă, de gunoi. Cere bani și pentru femeia de serviciu, dar și pentru asociație, adică pentru el.
Banii sunt extrem de importanți. Cei care au foarte mulți, își iau mașină mică. La noi în cartier, nimeni nu are așa ceva. Doar șeful de la alimentara are. Și șeful de la bodegă. Dar ei nu stau la noi în zonă.
Pe șantier, tata face apartamente, ca să aibă oamenii unde să stea și șefii de bloc de unde să încaseze chiriile. Oamenii care vor sta în blocurile construite de tata vor construi și ei alte blocuri. O să fie o lume de blocuri și de șefi de bloc. Blocurile se construiesc din niște plăci mari cât un perete, care se fac la fabrica de plăci. În schimb, nu știu unde se fac șefii de scară sau de bloc. Am auzit că la partid, iar partidul ăsta e cel mai mare șef, cel care comandă ca bărbații să se ducă pe șantiere și femeile să se ducă la fabrică, să facă rochii, fulare și sacouri. De aceea e mai importantă munca bărbatului decât a femeii, căci bărbații fac case în care vor locui alte familii, în vreme ce femeile fac rochii pe care nu le va îmbrăca vreodată vreo femeie de la noi din cartier.
O să mă preumblu pe vechile cărări pe unde-ți legănai surârsul. Să mă învăluie cel care eram pe când n-am fost și cel ce sunt pe când nerod tot încerc să-ți trezesc remușcările care stau dosite, în afumătoarea veche, agățate de funii pline de sațietate și de plictis.
Când o să mă fac șef, o să dau ordin ca toți copiii să poată mânca înghețată pe gratis.
Mama peticește o bluză veche, bolborosind în batista unde-și ascunde suspinele, ca pe niște bănuți de argint. Pe focul mic, o mână de mălai, în apa puțină, o îngână neîndemânatic.
Lumea întreagă e un orfelinat unde fiecare în parte se simte orfan și moare de singurătate.

În piață, nu e lume multă. Piața e un loc unde sunt niște tarabe și tăranii vin și vând ce-au prin curte. Vând ouă, castraveți, fasole și roșii. Acum vând și pepeni. Orășenii vin și cumpără. Piața prăfuită de un septembrie zglobiu e plină de pepeni grozav de zemoși și de dulci. Acuma sunt mai buni, căci s-au zaharisit. Pepenele e ca o minge de fotbal, dar are codiță și semințe. Semințele nu sunt bune, ci doar miezul, care e roșu ca o limbă aprinsă de febră. Miroase a bere răsuflată și-a frunze coșcovite sau moarte și-nsingurate. Mărar, ceapă verde, păstârnac, morcovi acoperiți de pământ, dar și țărani care pufăie din țigări fără filtru.
Þăranii sunt oameni care trăiesc la sate, ca și tușa Vetuța, au case din chirpici, acoperite cu tabă, au curte și animale pe care trebuie să le dea la stat. Ei lucrează la cooperativă. Nu au fiare de călcat și nici nu se duc la cinematograf. În schimb, au țuică și vin. D-aia se duce și tata la tanti Vetuța, așa-i spune mamei, hai, fă, la sor-ta, să ne dea vin și țuică. Þăranii sunt mai proști decât orășenii. Și la noi în bloc s-au mutat foarte mulți țărani.
Tata îi știe pe toți, spune că-i cunoaște după căutătură și după vorbă. Și după miros. Când tata îți spune că miroși a țăran, atunci asta înseamnă că ești prost de bubui. În schimb, ei zic că orășenii sunt niște fomiști. De fapt, așa i se spune și cartierului nostru, care e plin de blocuri noi, cartierul fomiștilor. Þăranii stau, de regulă, la etajul 4. Și moldovenii. La parter, în schimb, stau cei care sunt handicapați. Mama se duce mereu la piață, să vadă ce mai e pe-acolo, așa zice ea. Îi cunoaște pe toți, după nume, că sunt din sat de la ea.
Pepenii stau așezați în grămezi mari și ne fac cu ochiul. Ne curg balele de poftă. Petrică Nebunul, care are boala râsului, merge și dă din cur în spatele cucoanelor. Râd precupeții, râdem și noi, râd și cucoanele. E-un aer umed și plin de savoare și de remușcări, venind dinspre fluviu. Cucoanele au obiceiul să se târguiască, fiindcă țăranii sunt hoți, atunci când cumpără câte ceva. Spun că prețul e prea mare, iar dacă ăla nu scade din el, e făcut speculant și dat pe mâna miliției. Și e rău dacă ajungi la miliție. La miliție lucrează milițienii. Ãștia au uniforme albastre, cătușe și niște bastoane cu care te bat la ficați. Sunt oameni răi milițienii. Mama spune că nu sunt nici măcar oameni, dar unchiu' Zanea știe cel mai bine, el a fost luat la miliție. Și noi ne jucăm de-a milițienii. Nu e adevărat, dom' judecător, n-am furat nimica, iar atunci vin eu, care sunt milițian, și-l bat pe mincinos până spune că așa e cum am zis eu.
Ne tragem aproape de o tarabă, unde pepenii sunt mai mulți și mai răsfirați. Când e copt bine, pepenele, dacă-l strângi în mâini, trebuie să pârâie. Sunt copți, nene? Iar nenea țăranul se uită la noi de parcă ar călca pe ape. După ce-l scobești, îți poți face din el felinar. Pui înăuntru un muc de lumânare și te plimbi, noaptea, printre blocuri. Dar cel mai bine e să-l mănânci, să-l mănânci cu poftă și zeama să ți se scurgă din gură direct pe tricou. Și nenea țăranul ăsta care are pepenii răsfirați e tras la față și miroase a țuică. Þuica e bună fiindcă, dacă o bei, te îmbeți și ești mai bărbat.
Când o să mă fac mare, o să beau și eu multă țuică. Dar acum era mai bună o felie de pepene. Avem fețele alungite și praful toamnei ne colorează-n galben, ca niște arătări agățate de cumpăna unei fântâni cu apă stricată.

Râmele trăiesc în pământ. Sau în scorburi. Alea din scorburi sunt mai bune, căci au gâtul roșu. Așa le zicem noi: râme cu gâtul roșu. Stau ascunse prin scorburi, unde s-au depus frunzele și noroiul scurs de pe pomi, atunci când plouă. În scorburi trăiesc și șerpi, așa crede Cristi. El nu are curaj să caute râme, prin scorburi. Eu, în schimb, îmi bag mâna pâna la cot și scormonesc prin măruntaiele pomilor. Pomii râd, fericiți.
Pădurea, în septembrie, e ca o femeie gonită de-acasă: vânătă, slabă și dezorientată. Pe tălpi, se lipesc frunzele din acest an. Sunt mai fragile decât cele de anul trecut și parcă ceva mai galbene, precum degetele fumătorilor.
Apa miroase a mâl. Așa miroase apa, în câmpie, precum nălucile, gros, impulsiv și misterios. Pe malul strâmt, printre lanuri de porumb cuprinse de tăciune, din sălcii pletoase ne meșterim undițe. Întotdeauna avem la noi bolduri și un mosor de sfoară. De data asta, peștele nu vrea să muște. Așa că scuipăm apa. Doamne-Doamne, dă o ploaie! Peștele cade atunci când plouă. Lucrul ăsta îl știu de la tata. Ha, mâine plouă, mă duc la pește! Iar seara, plin de noroi, mirosind a rachiu și duhnind de atâta tutun, tata e satisfăcut, iar mama curăță, tăcută, în bucătărie, peștele. Caras, argintiu precum lamele de cuțit. Auriu ca aerul verii. Dar și bibani lacomi, ciortănică, dar și mârlițe de culoarea balaurului, verzi ca un ochi de vrăjitoare nebună. După ce vine tata de la pescuit, toată scara mănâncă pește. Acum, însă, nu vrea să tragă, e apa prea limpede, iar peștii au ochii mari și apoși cu care ne văd în buza privalului. E liniște cât să auzim cum soarele mic, pe cerul amiezii, scârțâie. Dar câteva chiștoace, culese de la braseria din cartier, rezolvă orice problemă. Suntem bărbați, iar fumul țigărilor ne intră direct în carne. Acum se mișcă și plutele, iar guvidele care se zbate frenetic, în ac, e cel mai mare pește care s-a văzut vreodată. Are o tonă. Două tone. El e peștele care poate îndeplini trei dorințe: să ningă, să fie întotdeauna vacanță și să nu mă mai trimită mama, dimineața, la coadă la lapte. La coadă, dimineața, stau numai babele. Dar și copiii. Babele n-au somn. Chiar și atunci când dorm, ele au un ochi la ceafă, care e tot timpul deschis. Așa au și morții. Morții văd și aud tot. Mie nu-mi este frică de morți. Dar îmi este frică de întuneric. Iar dimineața, când mă duc să stau la coadă la lapte, încă nu se luminează, e tot noapte. Iar noaptea ies spiritele rele, toată lumea știe asta. Spiritele astea rele sunt tot niște babe, precum cele care stau la coadă la lapte, dar au colți și vor să intre în trupurile tinere ale copiilor, ca să le fure viața. S-au trezit guvizii, iar acum avem un pumn de om mare de pește de culoarea pietrelor, buzați, bulbucați și lăcrimând în iarba pitică.
E vremea mesei de prânz, iar pădurea freamătă împrejurul focului vioi care pătează aerul cu sânge, semănând cu cearceafurile tuberculoșilor.

Azi-dimineață, la colțul gardului vechi, liliacul a explodat, acoperind aerul cu fâșii de răcoare și freamăt. Alb a explodat. Și mov. Dinspre triajul vechi, lumina pare pitică prin șipcile pieptănate de vânt.
În mijlocul uliței, pe unde a trecut șareta pândarului, mama adună baligă, într-o găleată tomnatică și mototolită precum o batistă, la priveghi. Soarele ar vrea să strige și zâmbește direct de pe acoperișul vecinului, reflectându-se în tabla nouă. O să molfăi acest codru de pâine, o să-l ung cu puțin ulei de candelă, să aibă mai multă savoare.
Pe dealul care se vede din colțul ferestrei, vagoanele de marfă, după reguli neînțelese, sunt dirijate unele spre altele, în vreme ce locomotiva, pufăind, se tot mișcă înainte și-napoi, țipând ca o femeie care stă să nască direct în vremea secerișului. E un aer nou, dar atât de cunoscut, de primăvare cu sare, de primăvară cu dinți, iar resturile din grădina de peste an stau adunate, c-o furcă știrbă, direct în poarta care se ține într-o singură balama, semănând cu un ciung atins de boala râsului.
Dincolo, spre marginea satului, s-au pornit focurile mocnite, peste gonoaie, iar Dumnezeu, și peste noapte, ne-a vegheat, direct din colțul întunecat al tindei. (O să fie bine, îmi spun, o să fie bine, căci între logică și nepăsare e un gol pe care nu-l mai poate umple decât acest februarie tulburat de dezolare și indiferență, că și dragostea nu mai are vechiul parfum și până și inima se înăbușă și nu mai știe decât să se clatine amețită în lumina puțină a acestei clipe în care doar plictisul desenează un aer amorțit de angoase.
Nu mai am brațe în care să te-nfășor și până și semnele din veac sunt tot mai estompate, goale și lipsite de sens, că nici nu mai știu dacă vrei să mai auzi cum tresalt la fiecare adiere pe care am reușit s-o respirăm pe vremea când liliacul exploda în feșe subțiri de tandrețe și melancolie).
Liniștea de peste visuri e risipită de mirosul lutului, frământat în căldarea uzată de folosință îndelungată, alături de baliga de cal și de paie de anul trecut, în vreme ce mama, îmbrobodită și stând ciuș, lipește podeaua tandru și vorbindu-i, în același timp, de parcă s-ar boscorodi, cu mătușile, în așteptarea mașinii de pâine, doar ca să-și omoare timpul.
Satul pârâie ca o dormeză de mireasă, la miezul nunții, în vreme ce un cocoș, fără un ochi, scurmă prin praful dimineții, de parcă ar fi poștașul căutându-se în tolbă, după veștile care întotdeauna nu vin.

La spartul bostănăriilor, satul începe să ruginească din pridvoare și prispe, în vreme ce aerul devine galben și acru, precum laptele vechi, că ar putea fi tăiat în felii subțiri.
În asfințitul desculț, sudoarea de pe fruntea mamei, în vreme ce spală o copaie de rufe dilatate de nervi, în mijlocul ariei, e ca un semn ofilit venit dinspre grădinile unde de strajă a rămas o sperietoare timidă precum umbrele, în lumina piezișă.
Mi-e dor de tine, draga mea, și-aș fremăta precum porumbul, în vântul înalt, din săbii subțiri și-alungite, când tăcerea se-ngroapă adânc, numai în fântâni cu apă puțină și stătută precum singurătățile din odaia cea bună, unde sălășluiesc doar musafirii care niciodată nu vin.
Doar ulița se întrezărește desfășurându-se împleticită, în amurgul bătut cu jordiile, precum nucii, până la învinețire.
Din poartă, care se ghicește ca o gură știrbă în gardul răgușit și aplecat sub frunzele de tutun, spre halta veche, se zărește acel ochi de baltă unde septembrie s-a retras prin trestii și papură, să numere - greșit - cocorii.
Pe pirostrii, pe jar de coceni, în tuciul înalt, roșiile fierb sângeriu și fremătând ca o inimă infirmă.
O să stau aici, în acest colț din care întunericul a mușcat cu poftă, ca dintr-o lipie, și-o să cred că Dumnezeu e un copil flămând și somnoros.
În praful puțin de peste zi, încă se văd urmele căruțelor care au coborât dinspre tumuli, scârțâind înăbușit precum rugile, în biserici. Grele au coborât. Grele și încărcate de coceni și de griji.
Septembrie, în asfințit, cântă din frunze și din depresii, direct din cămara unde stau dovlecii-plăcintari.
Satul cască și se întinde cu poftă, ca un șarpe fugit de-acasă. Această înserare miroase a săpun de casă, până dincolo, în marginea drumului, în vreme ce mama asudă alb și sărat. Mă legăn odată cu poarta strâmbă și-mi închipui că destinul e doar un cuib din care toate berzele și-au luat zborul. Pe funii prelungi, puse-ntre pari, rufele mamei fâlfâie-ncept și confuz, acoperind soarele, care abia se mai vede, ca pe-un ochi. Încet, din triajul vechi, sirena anunță că noaptea se furișează hoțește.
Eu te aștept aici, mușcând dintr-o bucată de zahăr-candel, ca să-ți spun că înserarea ne-nfășoară cu un cearceaf mototolit și stigher ca un șorț de frizer fără nevastă și cu vederea neclară.

Dinspre lutărie, satul e învăluit c-o perdea scuturată de caiși amețiți și obosiți de alambicuri înfierbântate de ciocălăii arzând sfios, precum un zâmbet abia deslușit de mucenic însingurat.
Miroase a pământ dospit, a pământ reavăn și frământat în picioare, în vreme ce soarele, rostogolindu-se spre apus, mușcă pofticios din grămezile de tule, rămase să păzească vechiul hotar de dincolo de cimitirul gărduit de pălămide pitice și arse de secetă.
Mama se mișcă agilă, de parca asta a făcut în întreaga ei viață, amestecând, de-a valma, pământul moale, cu var stins, cu paie noi și cu apă puțină, cât lutul să prindă forma unei case care să poată adăposti icoane și vise.
Doar crucile, din alungirea umbrei, înțeapă norii, cu degete crispate de cenușă și teamă, ca niște guri care-au uitat să țipe.
Eu mă preumblu ca un vânt răcoros, uimit că satul se-ascunde și se dilată în aburii groși ai fructelor fermentate.
Vor trece domoale orele înserării, până când gutuile vor deveni felinare, în toamnă, luminând discret melancoliile din odaia cea bună.
Timpul scârțâie din greieri, risipindu-se dincolo de marginea satului, unde pândesc hoții de suflete, deghizați în orășeni cu cămăși apretate și sumese la mâneci.
Peste uluci, prin gardurile sparte, vor intra doruri și vise, sfioase precum apele care curg în câmpie, când soarele sclipește roșu și înțepător, ca vinul tânar.
Lutăria e un zumzet de casă nouă, de așternut proaspăt, căscându-se știrbă, în buza gârlei.
Mama, desculță și năclăită, cu fusta prinsă-n cordon, la mijloc, adaugă, în forme, sudoare și-un zâmbet abia înțeles, ca o promisiune. Când și când, privirea ei, cu înduioșare, acoperă liniștea de peste zi cu fâșii subțiri de înțelegere și acceptare.
O să mă legăn, în acest asfințit tulburat, când timpul prinde formă și se rostogolește, precum aricii, când se-nfioară. Lung se rostogolește timpul. Lung și departe, spre calea-ferată, unde trenurile fumegă din ferestre și urcă spre gări nebănuite, direct în memorie.
Acest lut care mi se scurge printre degete e un însemn pe care ți l-am făcut la despărțire, direct pe poarta știrbă, cu briceagul, unde-ai rămas să pândești pașii, semnele și deșirarea cleioasă a stelelor pitice.
Ca un rămas-bun e acest aer sărat care ne luminează calea.
Să-ți fie bine, draga mea! Să-ți fie bine...

Vor trece albe păsările peste cearceaful acestei câmpii pe care soarele a desenat, cu migală și cu cioburi fierbinți, râuri de secetă și singurătate, care curg mototolite, ca un obraz cernit.
Au transpirat păsările, pe firele fierbinți și dilatate ale stâlpilor maronii și înfipți direct în aerul gros și roșu precum batista pe care ți-am fluturat-o, la despărțire. Doar în depărtare, spre drumul vechi, pe unde se perindau tâlharii și despre care, demult, ți-am scris că l-am ascuns într-un sertar păcătos, din osiii scârțâie această amiază. Din osii și din ornice mincinoase.
A pârjol miroase fântâna prin care se poate vedea direct pe lumea cealaltă. A pârjol miroase și părul tău, a freamăt nedeslușit și-a spini de pălămidă năpădind ocolul strâmt în care mama a rămas să limpezască așternuturile și-acest zâmbet încărunțit.
O să cred că această așteptare e un semn că și moartea e un interval plin de anxietate și de plictis. E un timp pitic, despre care nu ți-am mai spus, în care mă preumblu amețit precum sperietorile, prin vii, la vremea culesului. Poate o să m-ascund după acest salcâm însetat care a rămas să păzească streșinile de ploile promise și de această nerăbdare care m-acoperă cu sudoare și teamă.
Hei, că nici nu știi că încă te chem și că din praful de peste zi îți trimit un cer dogoritor și fluid, cu care să te-acopăr. Da, atât de mult îmi este dor de tine, că aș putea crede că, la marginea ariei, e un tărâm magic, populat cu iepuri din hârtie, pe care ți-am desenat o inimă sângerândă și-o întreagă secție de terapie intensivă, unde sufletele sunt conectate la doze masive de melancolie.
Alb se scurge acest timp, alb și plin de visare precum clopotnițele, de lilieci. O să număr pașii până la prispa unde te-am lăsat să priveghezi ulițele și sulița amiezii care, iată, mi s-a înfipt în umărul stâng, acolo unde păsările și-au făcut cuib.
Sărați trec anii și cearceaful acestei câmpii e un obraz care strigă din riduri. O să-ți las, pe masa din bucătăria de vară, un bilet pe care-o să-ți însemnez cuvinte dintr-un alfabet vegetal, vorbindu-ți despre semnele din vara aceea mistuitoare care urla dincolo, spre gara mică, din șinele dilatate care susțineau vagoane cu gamurile pline de sudoare. Așa ard și eu, cu o câmpie ovală și grea, din care au fugit până și dropiile. Rămâi! Hai să privim cum satul, în arșiță, se ridică pe vârfuri, sărutând corcodușii!

Pe prispa pitică, desculță, în înserare, mama cerne, cu o sită rară, făina de porumb, care se scurge pe-un pled decolorat. Parcă plouă, e o ploaie galbenă și plină de fierbințeală, în vara prelungă, care toropește liliacul, grădina de vară și aerul dens.
Miroase a ciocălăi verzi și puși sub ceaun, unde mâna de apă, în care se va pregăti o mămăligă mare cât o roată de șaretă, bolborosește precum nămolul din fântâna secată. E un timp care scârțâie și strânge din dinți, e un timp obosit și plin de remușcări.
Satul e scuturat de liniștea ovală a câmpiei, care se furișează direct în lăzile de zestre ascunse-n odăile de la stradă. E ca un hoț de suflete puse chezaș.
Aici, în mijlocul ariei, stăm ciuș, în jurul unei păpuși făcute din mătasea culeasă din vârful știuleților și strânsă în pănuși, cu grijă, cât să ia forma unei vrăjitoare nebune. Doamne-Doamne, dă o ploaie! Iar păpușa, direct din lutărie, răspune cu un ecou de pași desperecheați: ...O ploaie!
E un nor gros de duioșie, e un nor gros de regrete și, iată, plouă prin vremi, iar Dumnezeu, în tot acest timp, cerne, dintr-un ungher, fâșii lungi de-ndoială și de plictis.
Hei, scriu, scriu că ar trebui să împachetăm acest timp într-o cutie veche de pantofi de oraș, să-l învăluim cu sfială și, în bocete difuze, să-l îngropăm în spatele casei, între gardul de șipci putrede și perete casei, strâmb și lipit în fiecare primăvară.
E primenitoare această adiere care mătură ulița, direct pe sub duzi. E primenitoare și plină de promisiuni, când nici nu mai știu dacă dorul de tine e aidoma unui pui de vrabie stingheră, uitat în cuibul de la streașină, sau e numai un gând difuz și cuprins de depresii.
Mi-e dor de tine tot atât cât aer poate cuprinde-ntre aripi, un înger.
Încercănată este această înserare. Încercănată și plină de angoase, ca un pândar de cimitire părăsite. Numai păpușile, cu părul din mătasea porumbului, spălăcite și diforme, au priviri de oameni mari, care par că au trăit și au văzut suficient.
O să-ți dau de înțeles că încă mă preumblu, confuz și amuțit, pe această cărare de urlete, pe care se perindă doar sufletele desperecheate.
În rest, iată, mai am puterea să mă bucur că prispa pe care ai stat, atât de descumpănită, e ca o limbă plină de afte.
Plouă.

Încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiților robilor lui Dumnezeu și pentru ca să se ierte lor toată greșeala cea de voie și cea fără de voie. Ne agățăm de cortegiu precum înecații, de stăvilare. De ce-ai murit, tușăă, de ce? Stăm ciorchine, în spatele dricarului, cât mai aproape de rudele răposatei, ale căror buzunare le-am ochit pline de mărunțiș. Cui mă lași? Moarta stă bățoasă și doar face semne, nevăzute, din ochi, clipind rar și doar când nu e văzută de nimeni. Se bocește încet, în batiste cuprinse de grimase și de remușcări, precum intersecțiile, la vremea amiezii, în vreme ce sufletul decedatei își ia adio de la apropiați. Mila lui Dumnezeu, Împărăția Cerului și iertarea păcatelor lor, de la Hristos, Împăratul Cel fără de moarte și Dumnezeul nostru, să cerem. Alaiul curge pe strada mare precum uleiul de candelă în farfuriile sărace: dens, ordonat și plin de fierbințeală. La biserică, așa am văzut eu, neamurile își pun pecetea dragostei, cum zice popa, adică sărută mortul, pe frunte. Mie, însă, imi este frică de morți. Cine sărută mortul, îl ia cu el pe lumea cealaltă, așa spunea bunica, din partea mamei, până să moară și ea. De fapt, moartea nici nu există. Ea nu este altceva decât o altă formă de disimulare a sufletului. Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, carele ai zdrobit moartea și pe diavolul l-ai surpat și ai dăruit viață lumii Tale, însuți, Doamne, odihnește și sufletele adormiților robilor Tăi în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul. Când a murit bunica din partea mamei, între gingii avea rămase urme de lobodă, sângerii ca niște ugere de vacă abia fătată. Tata a tăcut tot drumul, spre cimitirul din sat, care se ghicea dincolo de lanurile verzi de floarea-soarelui, apoi n-a mai răbdat și i-a spus mamei, printre dinți, să nu mai urle ca apucata, că tot n-o primește nimeni, în rai, pe cotoroanță. Cotoroanța, adică bunica, până să moară, avea obiceiul să vorbească cu păsările din curte. Vorbea și cu vechiul cais. Îi zicea pe nume, spunea că-l cheamă Vasilică și că-i lemnul ei de copârșeu. O dilie! Ca Domnul Dumnezeu să așeze sufletele lor unde drepții se odihnesc, tot lălăie popa, în timp ce noi fremătăm de nerăbdare. Așteptăm următoarea răspântie, când se aruncă cu bani, pe caldarâm. Iar banii sunt buni. Dacă ai bani, înseamnă că ești cineva. Cu bani, poți avea orice: înghețată, suc și mingie adevărată, din piele. Ne înghiontim, avizi și palizi ca săpunul de casă. Și pentru tot ce au gresit ei cu cuvântul, cu fapta sau cu gândul, Tu, ca un Dumnezeu bun și iubitor de oameni, iartă-i! E o toamnă zurlie, care cântă din frunze, în timp ce noi nu ne dezlipim privirile de pe buzunarele doldora de mărunțiș. Că nu este om care sa fie viu și sa nu greșească. Lacrimile sunt ca niște lumini tulburi, în ape dense. Răsfirați, trecătorii își fac cruci largi și neguroase, ca un gând rău. Numai Tu singur ești fără de păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac și cuvântul Tău este adevărul. Banuții zornăie pe asfalt, iar eu, în goană, reușesc să prind două monede de un leu, de care-o să-mi cumpăr bușeuri cu marmeladă. Julitura din genunchi e doar un alt semn al acestei zile care se dilată precum o femeie gravidă.

În Macondo, nu se poate îndura singurătatea de dincolo de viață.
Că nătâng ești, mă tot boscorodea aia bătrână, văzându-mă cum mă irosesc, așa spunea, mă i-r-o-s-e-s-c, câtă vreme Turcia e cu mult mai aproape și ar fi fost soluția ideală pentru a-mi face un căpătâi. Măcar să fac și eu ce face toată lumea, să colind bazarele, să vând roți imense de cașcaval, cirozate precum fața nevăzută a Lunii, și să vin cu blugi prespălați, pe care să-i dau la suprapreț. Să ai banii tăi, prăpăditule, să nu mai stai în cocina aia. "Cocina aia" e o garsonieră, dintr-un bloc construit în urmă cu 50 de ani, iar utilitatea ei e dată de faptul că trebuie să am unde mă duce noaptea, când aerul devine dens precum laptele închegat.
E bine, însă, e bine, îmi spun, mai ales dimineața, când trebuie să mă spăl, iar apa curentează, căci peretele pe care este amplasată chiuveta e plin de umezeală, ca banchizele. Deasupra chiuvetei e un bec chior, iar apa se prelinge pe lângă el. Dar e bine. La vecinul de deasupra pot vedea printr-o gaură cât o minge de fotbal, căci tavanul e măcinat de timp și de nepăsare.
Ar fi fost și mai bine dacă aș avea o țigară, măcar un chiștoc, să-mi umplu plămânii de fum.
E un început de zi plăcut precum o prăjitură cu rom și vanilie dată unui diabetic.
Cu o noapte în urmă, a fost iar bairam în zonă, pe la 15 ani, cenușăreaso, începuși să-ți faci dușmani, cenușăreaso, așa că mai mult am moțăit, asta până când, pe la miezul nopții, a venit o dubă plină cu polițiști, să oprească sindrofia, dar tot atunci a venit și vecinul meu de deasupra, direct de la bodegă, rupt de beat. Și-a anunțat sosirea încă de la parter. Paulo, futu-ți gura mă-tii, unde ești? Paula n-a răspuns. Abia atunci s-a făcut o liniște groasă cât s-o poți înfelia. M-am dezmeticit și eu: în Macondo, fiercare copil se naște cu o coadă, groasă, ca la măgari.
E o zi în care trebuie să mă gândesc serios ce trebuie să fac cu adevărat. E drept, prima mea slujbă a fost la un depozit de lădițe. M-a luat în primire un meșter, mi-a dat un ciocan și un castron plin de ținte. Hai, la treabă! Asta însemna că trebuia să le repar. Și erau vrafuri, stive imense de lădițe, puse de-a valma, într-o curte imensă. Mă puteam rătăci printre ele, cum erau ele puse unele peste altele și străbătute de cărări extrem de înguste. Atelierul ăsta de reparat lădițe, normal, avea și un nume: Brooklin. Cum terminam de reparat 10, mai veneau altele stricate, dar direct cu camionul. N-a fost de mine.
Nici la împletit răchită nu am avut mai mult spor. Stăteam, într-o încăpere de 15 metri pătrați, căscând gura la un brunet plin de îndemânare, care îndoia, după reguli numai de el înțelese, nuielușele. Mai erau și alții ca mine. Visau să se facă ingineri.
Deschid larg fereastra, să intre aer proaspăt, așa că sunt lovit în față, cu putere, de un miros grețos, puturos, care mă amețește: s-a înfundat, din nou, canalizarea. În josul geamului, s-a format deja o băltoacă puturoasă. Lângă ea, nepăsători, pasc doi cai deja asudați. Minunată zi. Trebuie să plec cât mai repede dintre acești pereți care se prăvălesc peste mine ca un nechezat de cal aflat în perioada împerecherii. Pe hol, fata cea mică a vecinei de lângă mine se joacă cu păpușile. Cu Barbie și Ken. Are păpuși americane, așa că e invidiată de toți ceilalți copii. Ken e bancher, are costum din stofă de calitate, în vreme ce Barbie, fardată strident, cu fustă mini și cu ciorapi cu plasă, stând aplecată, mimează că-i face sex-oral. Nu închid ușa cu cheia, dar pun un bilet în toc, pe care l-am scris încă de acum o săptămână: Miră-te! Este oglinda ta!

Fii în mine ca eternele toane ale vântului aspru, tot bolborosesc, coborând scările, asta ca să par preocupat și să nu fiu nevoit s-o salut pe cotoroanța din garsoniera de sub mine, care stă, sprijinită într-un cadru metalic, ca pentru paralitici, la fereastra de pe holul de la etajul întâi. Mă a-ga-sea-ză! Dacă nu-i curge apa, eu sunt de vină. Dacă, în schimb, îi curge direct pe tavan, desigur, tot eu sunt de vină. Asta e în stare să-mi citească și gândurile! E și normal să fie așa câtă vreme am o figură care exprimă nu compasiunea, ci o evidentă stare de vinovăție eternă. Bună-diua!, cu "d" în loc de "z", bâiguie coropișnița, pe un ton de călugăriță abia exorcizată, iar eu schițez un salut scurt, din cap, și cobor treptele câte două odată.
La parter, holul de ieșire seamănă cu tunelul pe care ies fotbaliștii, pe gazon, numai că e întunecos, umed și rece. E ud și pe jos, câtă vreme canalizarea a refulat la toate chicinetele de pe palier. Dar e bine.
Mă mai salut cu farmaciștii de la 3, care au ieșit deja la treabă, dar cărora n-am curajul să le cer o țigară, că ăștia imediat își închipuie că vreau să le devin client.
Cu pupezele, stafidite deja, care fac bani buni din exprimarea rapidă a sentimentelor, nu mă bag în seamă. Sunt ele suflete milostive și care lucrează la asistența socială, având grijă de cei aflați în căutarea unui umăr pe care să se sprijine și să plângă că nu sunt înțeleși de neveste, dar am și eu standardele mele. E drept, am standarde, dar n-am țigări, ceea ce nu e tocmai același lucru, câtă vreme m-aș lipsi de ele imediat, numai pentru a pufăi fie și un chiștoc amărât. Iar această dimineață, amețită și ruptă în fund, dilatată precum cureaua unui băutor de bere la halbă, parcă-mi bate la tobe, direct în creier.
Abia la strada mare reușesc să scap de duhoarea care parcă mi-a intrat în piele și-n păr, așa că merg cu pași mari, hotărâți, nu neapărat cu o țintă anume, ci cât să par că am treburi extrem de urgente de rezolvat. Fac asta ca să nu mă opresc la prima dugheană privatizată și, cu un aer serios, să mă fac că sunt un cumpărător cinstit, dar s-o șterg, hoțește, cu un pachet de țigări, oricare ar fi el.
D-aia zic: mare dreptate avea aia bătrână! Acum aveam și eu banii mei, trudiți din greu prin bazarele Bosforului, așa că eram lipsit de astfel de griji extrem de mărunte și care mă fac să visez, aproape continuu, la potul cel mare de la loterie.
De fapt, am treabă, iar graba mea e justificată de faptul că trebuie să încasez lichidarea pe cele două săptămâni, cât am lucrat, la o foaie amărâtă, care-și spune ziar, la rubrica de cultură. Normal că nici aici n-am făcut cine știe ce pureci câtă vreme redactorul-șef, un tembel plin de importanță precum lupanarele de sifilis, s-a apucat, între două pahare cu vin, să corecteze în locul meu scrierile lirice ale unor tineri bântuiți de coșuri și de angoase. "Bun băiat, dar mai bun la arat", era rezoluția dată pe un colț de manuscris, căci tipul se credea spiritual, așa că-și permitea să facă rime șchioape pe nervii mei, care și-așa, de foame, erau întinși precum liniile telefonice, pe stâlpi, în ianuarie. L-am săturat și eu de glume după ce i-am dat un alt vraf de manuscrise, pe care el, cuprins de importanța funcției, s-a apucat să le masacreze. Abia la final i-am spus că n-a făcut altceva decât să măcelărească și să-și bage labele păroase în textele lui Pablo. A mai avut puterea să mă întrebe care Pablo, dar l-am lăsat să se frământe pe mai departe, câtă vreme și Pablo ăsta se numea, de fapt, Neftali Richardo Reyes Basoalto și nu era altceva decât un pricăjit profesor de franceză. Iar profesori de franceză găsești la tot pasul. Numai vitrinele sunt, de fapt, oglinzi pe care poți vedea direct pe lumea cealaltă.

În iunie, casele din tule scot o limbă roșie de sete, semănând cu o prispă înaltă până la genunchi, pe care s-au așezat la sfat melancoliile trecute.
Curge satul ca o apă vie din care am gustat până la sațietate, deși ard molcom și nesfârșit, de parcă arșița e o grimasă peste un obraz ridat ca o palmă în care linia destinului e intensă.
În vântul răsfirat și galben, salcâmii retezați în lumina crudă, sunt doar păreri de lumânări coborâte dintr-un vis despre răcoare și pioșenie.
Mă legăn odată cu această adiere venită direct din memorie, unde te-am ascuns atât de frenetic și de vinovat, cât încă nu pot cânta din fluierul picioarelor, căci colbul uliței le-a încălțat în cizme de negură și cenușă.
În tot acest timp, rufele mamei sunt pânze ale unor corăbii pline cu înduioșare și invadate de pirați speriați și triști precum un abecedar din care au fugit toate literele.
Scârțâie amiaza din garduri răvășite de dor, cât tot culeg, dintr-o grădină fantastică, de pe cărarea făcută de melcii nevrotici, albăstrele pitice și fierbinți ca o rană nouă. Într-un ierbar de suflete te-am închis, într-un ierbar de suflete peste care chibzuința s-a așternut ca mucegaiul din borcanele de magiun lăsate descoperite, în cămară.
În arie, pe unde mă legăn, focul pe care se coc vinetele scoate strigăte ascuțite, ca o femeie tânără și iubită cu patimă, în vreme ce aerul devine dens și ia forma unei fântâni secate, dar care se urcă la cer și din care ciuturele se întorc grele de stele mioape precum pisoii abia fătați.
O să-ți las un bilet direct pe laviță și-n care-o să-ți scriu despre această uliță trasată stângaci și pe care verdele crud a explodat cu un zgomot sec, ca o grenadă de exercițiu.
E o vară în care gustul corcodușelor tinere, în castronul cu fiertură de lobodă și ștevie, e un tonic miraculos.
Să gustăm, să gustăm pe rând din această zi, s-o înfulecăm, repede și pe nemestecate, cât încă umbrele sunt scunde și-și fac semne numai de ele înțelese.
Iunie e un copil înfășat subțire, cu buricul netăiat, abandonat în lanul de grâu. Ascultă-i scâncetul!

Dorul de tine umblă împleticit, precum sălciile, în oglinda apei, după ce au fost năpădite de neliniște și de frunze.
Tic-tac, tic-tac, sunt un ornic care măsoară așteptările dintre două începuturi, când orașul se scutură de praf și de nervi, în amiaza lui iulie, în vreme ce autoturismele toropite și stinghere, precum un priveghi sărac, fac semne disperate, din faruri, că străzile sunt doar niște degete prelungi de scamator care-a uitat trucurile.
E o vară în care ți-aș desena, direct în podul palmei, un izvor tânăr și subțire precum o mlădiță, doar ca să știu că ai păstrat un semn și de la mine, rătăcitul!
Uite cum mă trec, direct pe bulevarde, umed și întunecat ca un gând rău! Uite cum mă scurg, direct printre dalele de beton ale canalizării, precum apa stătută a memoriei, care nu reușește să rețină decât amintiri venind dinspre ferestre și întuneric.
Semaforul de la intersecția din piață e un amic tainic, căruia i-am destăinuit atâtea frământări încât, acum, de câte ori mă vede, îmi face complice și roșu, din ochi.
Cum doarme orașul, în iulie, ca un câine năpădit de pureci, când mie îmi vine să țip, la fiecare scară de bloc, în interfoanele noi, că îmi e dor de tine de parcă aș muri, câtă vreme mi-e teamă să mor fără ca tu să știi!
Hei, dar am prieteni sus-puși! Îmi e prietenă statuia din centrul orașului, căci, pe soclul acesteia, am scrijelit o inimă rănită, de parc-aș fi un adolescent timid și care încă nu a învățat cum să-și exprime sentimentele. Îmi e prieten acest ascensor de venin, care-mi urca prin vene, direct din tălpi și pe care-l aștept să mi se reverse-n priviri.
Tic-tac, tic-tac, să numărăm așteptările până la final, căci plămânii orașului, silicozați, abia mai respiră, în lumina amiezii, dreaptă.
Dorul de tine e o lipsă de aer, câtă vreme și aerul e o lipsă de tine. Draga mea, aici te-am ascuns, printre betoane, fier-beton și sticlă, între manechinele cerate din vitrinele pline de praf, în orașul acesta stingher precum cearceafurile întinse la uscat direct pe firele de înaltă tensiune.
O să aștept până când mulțimea, mereu grăbită, se va scurge precum ploile de vară, în torente, de pe acoperișuri, prin burlane și direct în rigole, unde e atâta liniște, Doamne, atâta liniște, încât se aude scâșnetul melcilor, când frânează.

În fața blocului, după-amiaza, vecinii se adună la canapea. Tata spune că ies afară ca păduchii, vara, în frunte. Ei spun că stau la aer. De fapt, stau și bârfesc. Nimeni nu scapă de gura vecinilor. Despre tata, vecinii spun că e un bețiv, iar despre mama șușotesc că e o țărancă proastă. Când e afumat, tata umple găleata cu apă și le-o aruncă în cap, după care închide repede geamul. Atunci, mama bocește ușor: Mă faci de rușine, amețitule, că nu te mai saturi de atâta băutură! Eu cred, însă, că tata are dreptate: numai cine nu muncește are chef de stat de vorbă. Îi fut în gură de vecini, se rățoiește și tata, le fut morții-n cur!
E o amiază care pășește strâmb și sfios, ca un mânz tânăr. Irina nu-i afară. Nici ceilalți copii. Și în jur e liniște și teama freamătă de parcă ar fi un întuneric gros și umed, ca marmelada. Vecinii stau adunați ciorchine și au fețele speriate, ca după cutremur. Așa am văzut eu: după cutremur, oamenii au fețele înspăimântate și parcă sunt date cu lac de unghii. Irina, vecina mea cu ochii albaștri, de la trei, are unghiile făcute cu lac. Se dă și cu strugurel, ca să nu-i crape buzele, de vânt, deși nu bate vântul, dar așa spune ea. Câteodată, mă lasă și pe mine să mă joc cu păpușile ei. Irina are niște păpuși nemaipomenite! Vorbesc atunci când le apleci. Au voce metalică, precum roboții, și spun "ma-ma". Roboții ăștia sunt niște aparate care, mai târziu, ne vor lua locul și vor munci în locul nostru. Când o să mă fac mare, vor munci doar roboții, iar noi vom sta și vom sparge semințe, la scara blocului. Roboții, dacă nu știți, sunt făcuți de japonezi, iar japonezii trăiesc în Japonia și vorbesc limba japoneză. Fratele meu, Mihăiță, în schimb, vorbește chineza, așa-l alintă mama, liu-liu, chinezu' lu' mama, lipa-lipa, iar mama-l înțelege, deși ea nu vorbește chineza. De fapt, la noi în cartier nimeni nu vorbește vreo limbă străină. Abia când încep școala, o să învăț eu limba franceză. Desigur, mai sunt și țiganii, care vorbesc țigăneasca, dar asta nu e o limbă străină, e una inventată de ei ca să nu-i înțelegem când ne înjură. Mai e și limba păsărească, însă o vorbim noi, copiii, când ne prostim.
De la colț, blocul nostru pare o vizuină peste care s-a dat cu otravă. E cenușiu și cu botul roșu, ca un șobolan mort, iar balcoanele par niște negi arși de curând și frecați cu tinctură de iod. Vecinii stau adunați și parc-ai putea să le pipăi teama din ochi, parc-ai putea s-o modelezi, ca pe lut, în vreme ce liniștea din jur mustește și țipă până-mi face răni în tălpi. Și mama e speriată și, deși pare plânsă de curând, mă apucă protectoare de mână. Pe unde ai umblat, copile, mă întreabă parcă fără să aștepte răspuns, în vreme ce eu fac o mutră nevinovată, de ied abia fătat, în vreme ce aerul din jur miroase a tocană de cartofi, a sudoare și-a negură, precum scorburile.
E un septembrie căpiat, cu fața prelungă, ca de copil afurisit și pus pe șotii, când vocile devin albe precum varul-stins, iar copacii, de-atâta risipire, se plimbă, printe alei și cotloane, precum ologii, aplecat și târșiit, ca și când i-ar încurca rădăcinile.
Cât am lipsit din fața blocului, la noi în cartier au venit capitaliștii și-au răpit un copil de 6 ani, pe care-l vor duce la ei în țară, să-l drogheze și să-i ia rinichii, ficatul și ochii. Capitaliștii au venit c-o mașină galbenă, precum febrele, l-au momit c-o bomboană cu miere, care avea în ea un drog și care l-a făcut să adoarmă imediat. Capitaliștii ăștia sunt niște bătrâni, care au mulți bani, stau în case mari, cu o sută de camere, și au fabrici unde îi exploatează pe ceilalți oameni. Tata e cel care a văzut un capitalist. Mi-a spus mie asta, când era cherchelit. Cică mirosea precum ceaiul de mușețel: subțire, bolnăvicios și uscat, ca o tuse. Ei nici nu trăiesc mult și, când se îmbolnăvesc, răpesc copii de la noi din cartier, ca să le ia organele. Așa a făcut un altul, care era prea bătrân, avea o sută de ani, și orbise, așa că un doctor de la ei de-acolo i-a pus ochii unui copil de la noi din cartier. După asta, moșul ăla a început să vadă numai corcoduși înfloriți, teneși puși invers și nelegați la șireturi, dar și fața unei femei zbârcite și fără dinți în gură stând în dreptul unei uluci, dintr-un sat de câmpie, toropit și ale cărui case alunecau direct în fântâni.

Gerul mușcă din garduri. Îi e foame gerului. Aproape că-l poți auzi schelălăind, ca un câine bătut, printre salcâmii înfipți rar în obrazul câmpiei, la fel cum sunt și lumânările în prescurile sărace.
De la rată și până la cort, ne petrece unchiul, care e soțul Vetuții, sora mamei. Tata râde și-l imită pe unchi: Ai dreptate, e rocoare, după care-mi face cu ochiul, adică să fiu atent că ăsta spune "rocoare" în loc de "răcoare" și că-i un țăran prost. Satul e înfășurat în zahăr-candel și fiecare acoperiș e un morman de vată-pe-băț. Iar vata-pe-băț e bună, nu la fel de bună precum alvița, însă e tot la fel de dulce și de lipicioasă, ca o limbă de gușter. Mergem la nuntă, iar nunta asta e o adunare unde lumea mănâncă, bea, joacă și apoi dă bani. E cam același lucru ca și cârciuma, iar acest fapt îl determină pe tata să fie foarte vesel. Își freacă mâinile și se uită șmecherește la mine: Mânzule, ți-e somn? Ai și tu răbdare, că-ți vine și ție rândul, acuș-acuș. Eu nu știu la ce anume o să-mi vină rândul, dar nici nu-mi pasă, câtă vreme sunt ocupat să-mi suflu în pumni, ca să păcălesc frigul.
Se-ntunecă repede iarna, iar întunericul vine precum valurile de febră și tuse, la tuberculoși, adică pe nesimțite. Satul cască și el zgomotos, aproape vânăt, dar nu pentru multă vreme căci ulița următoare e galbenă toată, ca lumina unui opaiț așezat în colțul camerei, după care o armonică la fel de veselă precum dricarii bătrâni se apucă să scoată sunete ascuțite, ca de femeie care s-a ars cu ulei încins. Sunt câteva mese răzlețe, iar nuntașii sunt deja beți, înșirați pe canapele fără spătar, în vreme ce mireasa stă pe un scaun, în mijlocul cortului, și numără câteva hârtii mototolite pe care le scoate din sutien. E fericită mireasa. Râde ca un clopoțel, la utrenie. Cu gesturi tandre, își mângâie burta umflată bine, ceea ce înseamnă c-o să aibă un copil. Adică și ea a stat cu picioarele depărtate, căci așa se fac copiii, femeile stau cu picioarele desfăcute, în vreme ce bărbații le sărută franțuzește. Eu încă nu m-am sărutat cu nimeni franțuzește și nici nu vreau. Numai țiganii se sărută așa, adică-și baga limba-n gură, unul la altul, bleah!
Somnul vine pe nesimțite, ca un hoț de păcate grele, dar toată lumea e veselă, căci mireasa și-a rupt un toc, ceea ce e semn bun, adică o să aibă un soț iubitor. Ca tata, după ce bea cu unchiul Zanea. Toți soții sunt iubitori, cu condiția ca mâncarea să nu fie sleită. Așa spune și tata, fă, ce-are mâncarea asta, de ce nu e caldă? Mama nu zice nimic, se-nnegurează doar, dar știu că gândește că de vină e cealaltă femeie, la care tata doarme în cursul săptămânii, când zice că e la muncă, pe șantier. Sunt câteva luni de-atunci și tot de-atunci tatei nu-i mai place mâncarea. De fapt, nu-i mai place nimic, chiar dacă mama încearcă să-l îmbuneze cu un pahar plin ochi cu țuică, de la țară. Se mai boscorodește cu vecinele, ce vrei să fac, soro, am doi băieți, unul abia se duce la școală, ca mâine, iar celălalt e de țâță... Tac și înghit, dar mama, când vorbește cu vecinele, nu-și poate potoli lacrimile. Sunt ca niște râuri fierbinți și-ntunecate. Numai mireasa chiuie, fericită. E ca o sirenă de uzină, când anunță pauza de masă. Are rochie frumoasă mireasa, precum păpușile Irinei, vecina mea de la trei.
Printre gene, nuntașii gesticulează palizi, ca niște impiegați care dau semnalul mecanicului de locomotivă că trenul poate pleca dintr-o gară închipuită spre o altă gară închipuită. E o mireasă tânără mama, e o mireasă care, din bucătăria cortului, mă face atent că frigul deșiră gândurile și le face albastre.

Sălciile nu cresc în vârful degetelor, ci direct în ochi, altfel n-ai putea plânge. În vremea asta, aleanul e o fierbințeală ușor amăruie, ca frunza de tutun, când soarele se uită pieziș, de parcă n-ar mai exista ecouri și aer, nici păsări sau turle, ci doar aceste mâini ușor alungite stând înfipte - drept - pe vârful memoriei, ca un deal scămoșat, acolo unde atât de frenetic scormonesc încât urlu, ur-lu, stingher ca un pustnic, că nu mai reușesc să te deslușesc, o, tu, umbră atât de fragilă a deznădejdii!
În înserare, satul e ca o șaretă cu roțile-n flăcări, colindând, ca un vânt zurliu, prin bostănării și, spre vale, direct printre salcâmii care scârțâie încet și rar din scorburi abia mijite.
E un dor de tine tot atât de tainic precum sărutul mireselor fugite de-acasă.
O să cânte acest anotimp al cunoașterii direct din garduri desperecheate, din hornuri și din pârjolul ierbii care a rămas îndesată pe marginea șanțurilor, precum o barbă de stareț care n-a-nvățat predica.
Mama, în bucătăria de vară, în asfințitul oval, mângâie un rest de cocă dospită care miroase deja a pâine. A pâine și a ape neguroase, ca și linia sângelui curgând împleticită prin veac.
N-am iubit, hei, n-am iubit decât această cărare care a uitat drumul, această cale dezorientată și fără rădăcini, cunoscută doar de păsările care se pot înălța numai atunci când, zguduit de remușcări, cerul se deschide să le accepte zborul.
E un timp pitic și încărcat de angoase, de parcă nu sunt așteptate decât veștile suferinde.
Acum tac până când ziua se hotărăște să moară. Tac și cred că liliacul, atunci când explodează roșu, e doar o pată sângerie, pe cearceafurile norilor.
Așa te-am lăsat, în marginea ariei, cu mâinile suflecate și frământând, în copaie, căințele de peste ani.
Satul e ca un iepure orbit de farurile autoturismelor de la oraș, curgând lichide direct prin lanul înalt de porumb cu bobul în lapte, că nici nu mai știe unde se poate ascunde, când nu mai există vizuini tainice decât în atriul stâng, acolo unde ți-am lăsat un semn, ca o necroză.
Ia inima mea, ia inima mea și fă-o să bată precum clopotnițele, la vecernie și până când asfințitul, coborând deșirat, precum cămășile de noapte ale vădanelor, îi va primeni sângele!
În rest, să ne bucurăm de acești scaieți care-au împânzit câmpia și care sunt precum stelele pe care le văd morții direct de pe lumea cealaltă.

La jumătatea vieții, ce te agasează mai tare? Faptul că-ți albește părul? Că-ți cade? Burta sau depresia? Că acest timp icterizat este aidoma unui înger diform și hăituit de visare? Sau zgomotele orașului, mereu alerte, totdeauna isterizate?
Între o halbă cu bere, noroc!, să trăim!, între facturi și numere de mobil, formate din 10 cifre, între țigări fumate pe jumătate și un zaț de cafea răsfiartă și-un semn de la tine, e un spațiu stingher și mirosind a clor, precum saloanele ftizicilor.
Ce să fac? Să-ți strig, direct din stațiile de amplificare din dotarea mașinilor de poliție, că Cezanne cânta la trompetă pentru că numai astfel putea să urle?
Mi-ar plăcea să cred că orașul e un furnicar de-ndoieli,că somnul e doar o prevestire a morții și că blocurile noi se prăvălesc, începând de la ferestre, direct în fluviu, semănând cu niște năvoade încărcate doar cu chipuri și pajiști.
La jumătatea vieții, nu mai vezi altceva decât orele la care sufletele înecaților bat ritmic în oglinda apei.
Într-un oraș de câmpie ridată precum palmele anxioșilor, neputincios ca un paralitic, agonic și încărcat de regrete, un semafor, în mijlocul unei intersecții aglomerate, nu pare altceva decât o fântână, la o răscruce, bântuită de neliniști și dor.
Să ajungi să citești până și etichetele de pe borcanele cu gemuri, de la supermarket, ca să te convingi că acestea conțin un produs care are gust de afine...
E un ritm care nu-ți mai dă voie să respiri, în care alergi doar pentru a avea mai mult spațiu, un aer dilatat și care crapă precum pepenii, în septembrie, care nu e altceva decât un negustor necinstit, un negustor hulpav de care-au fugit până și dropiile.
Între un suc hepatic, servit într-o cafenea care-și întinde terasa roșie precum o limbă inflamată, și frunzele din acest an, prefer un loc unde liniștea să miroasă precum nucile verzi.
Doar noaptea ar putea aduce cu ea o tihnă la fel de expresivă precum fețele morților.
În rest, sunt bine. Þi-aș mai spune că habar nu ai tu, iubito, cât de încet plâng eu la trompetă, încât mă trezesc, uneori, cu tine strivită-ntre gene. Dar nu pot. E atât de târziu că până și ora e dezolată și-ncărunțită.
Și-n vremea asta, vecina mea de la 3 se fute, iar țipetele ei sacadate se aud în tot blocul. Noapte-bună!

Înserarea se coboară pitică, furișându-se precum un pisic, printre nuielele grădinilor, la prima vânătoare de grauri. Calcă moale printr-un septembrie tulburat și roșu-n obraji, semânând cu fetele ieșite la întâlniri nepromise.
Se-nfioară aerul cald și care poate fi țintuit doar cu legături trainice și complicate, precum rădăcinile ferestrelor.
Lângă gardul desperecheat și aplecat în afară, sub jar de ciocălăi, mama coace porumb de lapte, iar satul se încrețește de poftă, salivând direct din turle, olane și streșini. Alb salivează. Alb și sărat, ca o scoică de var.
Poate că această bucurie și-această liniște apoasă, ca o colăvie proaspătă, vor aduce un semn în urma căruia împăcarea să se-nfiripe ca o apă nouă, bună de limpezit veacul, singurătatea și așteptările.
Eu stau pe prispa înaltă cât un genunchi de om și-ncerc să număr stelele jarului, câtă vreme acesta pare un univers deloc complicat și care poate fi înțeles și deșirat, ca sacul de cânepă.
Un-doi, un-doi-trei, sunt un soldat care ascunde în raniță numai stele căzătoare, mici și zornăind ca un ban de aramă. Mărșăluiesc prin arie, cu un băț de floarea-soarelui drept pușcă, trăgând, foc cu foc, după căințe și-n amintirile deja veștejite. Mai am dosite și câteva resturi dintr-o pâine pe care am găsit-o, în zori, sub pernă și pe care le voi împărți în fărâme, câte una pentru fiecare înger ascuns prin livezile fugite direct în galantarele magazinelor de la oraș.
E acest anotimp un pui de vrabie stingheră, scâldându-se în praful uliței, când umbrele capătă forme ciudate și-ncep să se legene pe la porți și să vorbească direct cu copacii, ca nerozii.
O să m-apuc să mătur curtea, cu un rest de vergele, căci deja e plină de stele pitici și de povești despre păsări nemaivăzute și cioburi.
E un timp al primenirilor, când păduricea de salcâmi, de lângă triajul vechi, râde direct din scorburi.
Întunericul coboară tiptil, ca un hoț de mirese.
Doar mama, în jurul focului, rostind o incantație înțeleasă de ea și de porumbul crud. Și dincolo, un rest de lume, încremenit în înserarea peste care se coboară dangătul clopotului, anunțând vecernia.

E prea multă risipiă de oameni, era concluzia dată, cu emfază, de tata, atunci când vroia să pună capăt unei discuții. Bă, suntem prea muți, apoi face un gest cu degetul, de luare-aminte, în sensul că unchiul Vanea să bage bine la cap, să nu fie cumva vreun țăran prost. Bă, dacă nu eram așa mulți, noi nu mai eram ceea ce suntem, să stăm toată ziua pe șantier. N-ar mai fi fost nevoie de blocuri și, deci, reține, nici de noi. D-aia spun că suntem prea mulți. Noroc! Asta e viață? Plec lunea, dimineața, la ora șase și vin sâmbăta, la ora două și-mi rup cârca cu mortar și cu roabe. Și pentru ce? Pentru ce, mă? Desigur, era momentul în care unchiul să facă pe inocentul, iar mama să se ascundă în bucătărie sau să-și facă de lucru pe la vreo vecină. Of, că nu-l mai satură Dumnezeu cu băutura asta a lui! Dar tata e de neoprit. Să mă fut în morții ei de viață! Apoi, uitându-se la mine, sub masă, unde stau ciuș și construiesc, din bețe de chibrituri, o casă, așa cum am văzut eu că sunt la munte, unde n-am fost niciodată, îmi face cu ochiul. Bă, puță, tu să nu ieși prost, bă, să nu fii și tu o risipă, că d-aia mă spetesc, pentru tine! Să te faci șef, bă, să n-ai bătături în palme, ca mine și nici să nu fii prost, ca mă-ta.
E vesel tata. În sufragerie, la masă, sticla e golită pe jumătate, iar aerul din jur miroase puternic a vin. Așa miroase și tata. Și-a țigări. Mă cac în ea de viață! Ai făcut o școală, acolo, cât să știi pe ce lume ești, apoi înveți meserie, te-nsori, faci copii și gata! Cum ar veni: și-așa, și-acum hai la miliție! Vine miliția și ți se rupe filmul, mori și te bate căcatul!
A băut mult tata, astăzi. A fost zi de leafă și n-a ajuns întâi acasă, ci la cârciumă. Pe la amiază, m-a trimis mama să văd de el. Nu-ți fie teamă, e la colț. Spune-i să vină acasă, că nu avem bani de pâine de acum două zile. Apoi mă sărută pe frunte, dar nu știu de ce, însă buzele mamei sunt fierbinți, precum gogoșile abia luate de pe foc.
V-am mai spus, cârciuma asta e un loc unde se adună bărbații și unde un alt nene, ajutat de femei care râd tot timpul, vinde vinars, rachiu, bere și vin. Bărbații preferă locul acesta mai mult decât orice. Spun că asta e biserica lor, că și-aici e un loc de închinăciune. Tata e la masă, e și unchiul, dar mai sunt încă trei bărbați cu ei și ciocnesc niște căni grele încărcate cu un lichid galben și amărui. E bună berea, așa spune tata, e mai bună decât aghiazma popii, are efect mai rapid decât prostiile bisericești, căci te face să vezi mai repede raiul și, în plus, ai ocazia să te și trezești a doua zi tot pe lumea asta. Noroc!
Tata mănâncă, dintr-o farfurie făcută din carton, mici. Are și pâine, are pâine multă. Iar micii, întâi, îi întinde într-o chestie galbenă și iute căreia-i zice muștar și care seamănă cu ce face Mihăiță, fratele meu, în scutece. Mă întreabă dacă-mi este foame, dar eu numai îi ghicesc spusele, îi citesc pe buze, căci înăuntru este gălăgie ca la meci sau ca la noi în clasă, când e pauză. Îmi fac o socoteală rapidă: un condru de pâine, o jumătate de corăbioară, căci cealaltă jumătate i-am dat-o lui Cristi, vecinul meu de la patru, apoi o mână de guvizi bulbucați, pe care i-am prins pe prival, o felie de pepene, de la nenea-țăranul, din piață, plus două bușeuri, cu banii strânși la mort. Nu, nu mi-e foame, dar a zis mama să vii acasă, că trebuie să dea datoria, că s-a-mprumutat să cumpere lapte-praf și nici pâine nu mai avem.
Așa a ajuns tata acasă. Așa ajunge de fiecare dată, mă trimite mama după el, să-l fac atent și să-i spun că poate să bea și-acasă, așa îmi zice mama să-i spun, însă el nu se învață minte niciodată, parcă-i copil!
Se înserează afară, iar cerul e un pled gros și cenușiu. Seamană cu stofa din care-și fac bătrânii pantaloni. Dar tata nu-l vede. Bă, asta-ți spun: e prea mare ri-si-pă de oameni! Și mie, ascultă-mă atent, îmi este teamă de ce-o să se aleagă de copiii mei. D-aia beau! Or să ajungă vreun robot, în cine știe ce fabrică, să muncească de la șapte la patru, pentru doi lei. Să stea la bloc, cu program de somn și program de apă caldă. Și cu program de futut! Aici intervine și unchiul Vanea: Ca la pușcărie! El știe cum e acolo, căci a fost odată, demult, după ce a fost bătut la ficați și obligat să spună că a furat porumb. Să-i fut în gură de capitaliști, că numai ei sunt de vină!
Sub masă, unde eu construiesc un castel minunat, îi spun Irinei, vecina mea de la trei, chiar dacă ea nu e de față, că păpușile ei visează totdeauna aripi și cai, fluturi și săbii, dar și un drum presărat cu flori minunate, albastre, ca sângele închegat al vrăjitoarelor, după ce au fost arse pe rug.

Poate c-ar trebui să-ți spun că timpul e un scamator de riduri și țepi, de glasuri și chipuri, mai ales când cerul se colorează roșu, sticlos și stingher, ca un șanț de maci prăvăliți în ulița de la marginea satului, când roată mă preumblu, aburos și desperecheat, precum papucii de casă.
Îmi place să cred că această voltă făcută de trenuri imaginare, prin gările care-au mucegăit în memorie, e doar un semn, ca o rană tânără și frivolă precum inima, precum inima!
Numai tu, surâzătoare ca un rug de măceș când se scutură fluturii, ești o oglindă în care nopțile se dilată și picură direct cu vise zgomotoase și știrbe, ca roțile șaretelor învăluite de praful expectorat de această câmpie lipsită de aripi.
În acest loc te-am lăsat, să modelezi tule pentru odaia cea bună, unde am ascuns, în colțul dinspre icoane, un rest dintr-o pădure de salcâmi care tușesc direct din scorburi, ftizic și alb precum picioarele sfinților.
Hei, într-o zi am să îți spun că ar fi momentul să deslușesc scâncetul acestei zile din praful de peste ani, căci e vremea când stelele se-mperechează frenetic direct în apele fântânilor seci.
Da, draga mea, draga mea, poate c-ar trebui să văd că acești ciulini obosiți de-alergat de-a latul câmpiei sunt doar gânduri posomorte dintr-un noiembrie agitat ca iepurii când se hotărăsc să plece de-acasă.
Lângă această tufă de liliac încărunțit la tâmple, peste care norii trec obosiți precum căruțele deșelate de griji, încerc să sap un loc tainic unde să-mi îngrop angoasele care n-au gură, n-au gură să chiuie prelung, precum miresele.
Doar înserarea, roșie precum mâinile mamei după ce a spălat o copaie de rufe, și această uliță peste care susură satul direct din burlane.
O să rămân aici să aștept până când te vei hotărî să-mi spui că acest chip pe care-l deslușesc în poarta veche și ruginită de-așteptări e doar umbra pe care o face porumbul, când fulgeră ferestrele direct din opaițe.
Încă mai am răbdare și tot cred că timpul e un hoț de bostănării sparte, de semne și gânduri și la fel de scămoșat ca o sperietoare de vară urcată cu forța în nuc.
În rest, o să-ți las un semn direct pe calendarul bisericesc, care să poată fi deslușit numai de tine, la rugăciunea de seară.

Draga mea, draga mea, vânătoarea de iepuri poate să-nceapă. Din celălalt capăt al peronului, gonacii își fac semne discrete din ochi, căci vor veni alți ani aplecați de regrete, iar cearcănele lor vor lumina până departe, precum farurile autocamioanelor, pe autostradă, în zori, când ceața se ridică înaltă și clară.
La ce partidă de vânătoare fantastică vom asista, cum vom cotrobăi prin unghere, prin sertare, prin pungile cu medicamente, cu ceaiuri, prin cămara plină de borcane cu gemuri și cu regrete atent înăbușite, când asfințitul, ca un palton uzat, atârnă stingher de cuiere atât de discrete că nu mai au curajul să respire decât sacadat, ca îndrăgostiții.
Ah, de sânge, de sânge imi este poftă, mamă, iar copoii au început deja să adulmece! De limbă vom spânzura cuvintele, vom face din acest anotimp un nou început și un alt parfum de pe vremea când liliacul exploda alb, ca un ochi cuprins de cataractă.
E vremea pândei, iar iepurii sunt deja panicați. Þipetele lor flutură direct pe afișele puse la avizierele primăriei. Se vinde teama în pungi groase și legate la gură, precum sacii de grâu, ca să nu poată striga, draga mea, căci alienarea a scăpat pe străzi, vânătă și surâzătoare, ca miresele înecate și ale căror suflete bat noaptea în lemnul șifonierului din odaia cea bună.
Cât de tare, sunt curios cât de tare vor putea urla iepurii și cum strigătul lor va acoperi scârțâitul căruțelor cuprinse de flăcări, la spartul grădinilor. Urlalia, mamă, urlalia, satul e tot ruginiu și găurit, ca frunzele de varză cotropite de fluturi! Urlalia, să strigăm cu toate puterile, căci mai sunt câteva trenuri pline de navetiști, care opresc numai în gări imaginare.
Au plecat vânătorii, ca niște samsari de suflete, să fure ulucile strâmbe și praful uliței, care nu e altceva decât un fard miraculos.
Mamă, iată-mă cum țip, urlalia, ca o sperietoare anxioasă, rămasă fără aer și cu corbi grei atârnându-i pe brațele subțiri: nevermore!
Părăsit sunt în acest oraș unde chipurile se amestecă și se aseamănă! Exaltat sunt când doar semafoarele îmi par prieteni tainici și când port în mine o dragoste atât de blândă și caldă că e înțelesă numai de manechinele din vitrinele magazinelor de marochinărie.
Draga mea, draga mea, la oraș au venit țăranii, trudiți și aburoși, ca miezul de pâine, iar gândurile lor alungite de cumpenele fântânilor sunt rămase în odaia luminată de candela din colțul dinspre icoane.
Urlalia, urlalia, e ziua în care iepurele a plecat de-acasă, iar din chilia lui se aud doar rugile televizorului.

cândva, într-un ianuarie cu ochii scoși, / m-am îndrăgostit de o contabilă din titu / care-mi socotea nopțile și singurătatea / e drept, eu nu doream decât să-i mângâi zâmbetul / și s-o fac să cânte / din umbre și din degete // pe-atunci și ninsoarea mergea în tălpile goale / precum calicii se înghesuia la vecernie / să prindă un loc în tramvaiul / care are următoarea oprire în raiul promis
care se ghicește dincolo de zăbrele, pufăind tacticos dintr-un chiștoc / strecurat pe țeava puștii // e-hei, eu zâmbeam înțelegător, / știind că destinul e mai tot timpul pus între paranteze / ca o explicație doctă la ceva care / poate fi eludat / în fine // contabila mea din titu / de care m-am îndrăgostit pâna la unghii / știa să-mi numere clipele albe, după ce le separa de cele negre / și-mi spunea: uite, suflete, / sunt în stare să te fac să vorbești în somn / într-o limbă pe care nu o cunosc nici scoicile / suflete, / nu ne desparte nici o așteptare, ci doar aerul / dintre cuvinte, uneori mai gros decât un înger diform / alteori fluid precum lama de ras / din mâna sinucigașilor // mai avem bătălii de dat, un război întreg de pierdut / și numai pașii sunt calzi / precum șinele de cale ferată, după ce a trecut marfarul de 11 // doar ianuarie e un orb / care cerșește la colțul din piață / cântecul lui răgușit / se aude până la linia sângelui / și chiar dincole de cifrele / zdrențuite, încătușate și cu gura plină de zer

ne țineam de mână și singurătatea ne însoțea docilă / ca un cățel de pripas mușca aerul, lătra voioasă / avea nasturi în loc de ochi, cusuți cu un singur fir de ață / precum linia destinului, / în vreme ce mașina de pâine / zăcea întinsă pe zebră, cuprinsă de frisoane, / numai la ochi i se ghicea un strat subțire de rimel / cu care încerca să ne impresionze // ce vară fierbinte și câtă neliniște puteau ascunde / stăzile care leneveau precum sfinții-n biserici / toate aveau o poveste aparte și un destin pe cât de imprevizibil, / pe atât de compromițător / nț!, nț!, nț!, cum se afundau pașii în asfaltul / moale ca miezul de pepene zaharisit / și cum lunecau dinspre bodegi / chipuri împăcate, trândave și schimonosite / precum papucii de casă // numai de mână ne țineam / de teamă să nu ne rătăcim unul de altul / printre atâte vitrine, lampadare și porți / e-hei! singurătatea ne însoțea ca o aură / câtă vreme eram ca două riduri care se întâlneau / numai la baza gâtului / acolo unde sărutul capătă formă / și gâfâie ca marfarul de 11 ce urcă totdeauna numai pe linii secundare // așa era în vara aceea fierbinte și înaltă precum turlele bisericilor / toți eram surzi la vaietele ei / deși orașul, cu gura plină de praf, / ne chema pe fiecare în parte pe nume / auzeam doar cum creștau dovlecii pe tarabele din piață / unde câțiva țărani păreau refugiați / direct din lada de zestre // mașina de pâine respira sacadat / și aerul din jur părea decupat / dintr-o fotografie veche / într-un târziu, a venit un muncitor de la salubritate și ne-a adunat chipurile de pe jos / dar nu înainte de a-și aprinde, tacticos, o țigară / de la 8 la 17, mama lui david se duce la muncă / și se afundă între hârțoage și cifre / pe fereastră, se vede o stivă de lemne înaltă cât un marfar / și gura de canalizare prin care orașul respiră / un joagăr cântă fals, precum cerșetorii-n fața bisericii / ceva mai în larg, cu picioarele împleticite / cerul ar vrea să se ușureze // acum, desigur, mama lui david întocmește un ordin de plată / a scris multe astfel de hârtii și mai are câteva / păstrate pentru situații absolut neprevăzute / căci niciodată nu știe ce-i rezervă destinul / există câte un preț pentru bucurii, unul pentru surâs și un cu totul alt preț / pentru aripi / aerul dintre pereți poate fi decupat cu foarfeca / și presat între coperțile unui dosar cu șină / doar mama lui david, doar mama lui david știe că / acesta își schimă culoarea, utilitatea și sensul în fiecare zi // numai fereastra poate fi un refugiu / pentru empatie, suflete, numai fereastra și acest timp care se scurge alb / ca un înger încărcat de regrete / ochii lui temători / sunt două cifre al căror rezultat final e un mare minus // stiva de lemne e o pădure fugită-n picioarele goale la oraș / strigătul ei se aude până la marginea gerului // orele petrecute între o aștepatare și alta / sunt semne că o altă cafea / ar putea aduce o liniște nouă și tot la fel de pufoasă ca o ilic/ în vremea asta, de la 8 la 17, mama lui david / mai are timp cât să creadă că lumea poate fi prinsă-n capse / și pusă-ntr-un biblioraft peste care se poate pune / un strat de praf tot la fel de nepăsător / ca un frizer în pragul pensionării // prin geamul mat, orașul se scutură de gândurile de peste zi / un câine mușcă aerul gros / de la etajul al doilea, de unde stau și privesc, străzile / țipă abia perceptibil, ca o fântână care urmează să sece / mama lui david trece pe trotuarul de pe cealaltă parte a memoriei / lasând în urmă o dâră de cifre care-ar vrea să învețe să tacă

un altul trăiește în locul meu / respiră, face piața, de la 9:00 la 17:00 poate fi găsit / în spatele unui ghișeu / completând formulare fără absolut nici un fel de utilitate, / bea bere, sparge semințe, / se bucură când bara de scuturat covoare e liberă, / e amicul de încredere al tuturor vecinilor, / buna-dimineața!, bună-dimineața! // locuința lui e o hrubă din care în curând / își vor lua zborul toți liliecii de peste noapte / pe care i-a prins cu ajutorul unui lasou / făcut din cordonul halatului de baie // când și când se închină la idoli în care nu crede, / vorbește mimând interesul, / ultima factură i-a tăiat răsuflarea, / se-mbată, apoi cântă fals, ușor melodramatic: / lacrimă de dor, strop de mărgărit, randafirii mor, visurile mint // oglinda de deasupra chiuvetei îl arată la fel de obosit / ca un maratonist ajuns la capătul cursei, / numai lama de ras ar putea spune câte ceva / despre eternul sentiment al ratării, /dar și câte ceva despre lașitate și ipocrizie // cel care trăiește în locul meu
își acrește ciorba cu oțet de mere, / face dragoste ca și când și-ar cumpăra camere noi la bicicletă, / iar acest fapt îl satisface pe deplin, / are burtă, pe care nu mai are cum s-o ascundă, / se dă cu deodorant ieftin, / se scobește-ntre dinți direct cu vârful peniței, / mestecă tutun luat pe datorie, / ziua de leafă îl prinde tot la fel de alb ca o ceață coborâtă peste memorie // spre seară, abia spre seară reușește să se declare / mulțumit, / ora 21:00, când încep filmele de acțiune, / și-o prinde în piept, deasupra pijamalei, / ca pe-o medalie / fericirea i se zugrăvește pe chip ca o erată

femeia de care m-am îndrăgostit / știe limba cailor sălbatici, așa că un tropot este privirea ei / și o bucată de zahăr cubic ascunsă în pumni // e ca o furtună de vară, verde și repezită / știe că mersul ei tulbură orele și luciul ferestrei / ar putea zâmbi direct din degete / și-ar putea cânta direct din linia gâtului, / acolo unde sărutul se așterne și devine lipicios ca alvița // în colțul gurii / i se înfiripă un zâmbet la fel de misterios / ca limbile dispărute // și eu, posacul, o privesc cu un interes studiat / ca pe-o umbră cu aripi / ca pe un lampadar părăsit / și care, solitar, sprijină acoperișul gării unde niciodată nu oprește vreun tren / e privirea acestei femei un râu atât de învolburat / că-ți poate răni tălpile, / așteptarea și zațul de peste noapte / de părul ei m-am îndrăgostit / și de văpaia care i se ghicește în riduri / seamănă cu explozia unui măceș, după ce a căzut bruma / parfumul ei e pojghița dintre gene / pe care-o lasă dimineața // aici mă refugiez / până când așteptarea o să devină atât de acră și de brutală
că-mi vor țiui urechile, ca la greieri / numai inima strigă și arde până la capăt, la marginea scrumierei, / ca o țigară fără filtru

ceața cotropise orașul sau fumul țigării / ridicându-se palid, de pe marginea scrumierei, ca un șarpe îndrăgostit / nu cânta muzica, / nu se auzea nici un secundar, / și aerul era din ce în ce mai subțire, / precum strigătele iepurilor care-aveau să se nască // în acel sfârșit de februarie / zăpada era ridicată cu sila-n remorci / țipa încetișor, știind că soarele din după-amiaza aceea-i hărăzise o viață
plină de apă și sare // ha! cum bătea inima, cum bătea inima / și câte cuvinte-ncăpeau în acea tăcere turnată-n pahare de unică folosință / numai ochii, sărmanii, erau capabili să se exprime / într-un alfabet pe care ți-l desenam cu grijă, direct pe linia gâtului, // acolo unde sărutul capătă formă și sens // doar noi și orașul acela abătut ca un soldat / rămas fără cartușe / și care nu a mai primit vești de acasă // dumnezeu era prin preajmă și-și făcea de lucru numărându-ne firele albe / câte unul pentru fiecare noapte de nesomn / avea cu el și o notă de plată / pe care, cu creion chimic, scrisese prețul fiecărui păcat // țipa zăpada care era dată afară din oraș / ca un intrus era dusă să moară pe câmpul de la marginea orașului / roșu țipa, ca macii care se vor naște din ea, mai târziu / pe sub ferestre, se ghiceau umbrele noastre căutându-se asiduu / ca două cursuri de apă care se regăsesc, fărâmă cu fărâmă, numai în oceanul / de pe lumea cealaltă // doar câțiva muncitori, scuipându-și în palme, / se căzneau să dezmorțească acea după-amiază / în care orele curgeau direct de pe streșini / cărau după ei bețe lungi / cu care gâdilau țurțurii direct la tălpi // iar țurțurii râdeau fericiți, / arzând ca niște lumânări ținute cu flacăra-n jos, / înainte să se prăvălească în gol, / cu capul înainte

de dragoste înverziseră ochii tăi / ca o piele lepădată de gușter tânăr, în dimineață // suflete, îmi spuneai, se fac așa de la soare / deși, de jur-împrejur, doar zâmbetul tău ilumina / toată strada aceea cu case / colorate de-un pictor naiv, /într-un acest de maximă luciditate /cam când se dilată așteptările și-ncep să se retragă în cochiliile
din memorie // o fărâmă de iarbă se strecurase-n ochii tăi, / timpul aproape că-ncremenise, ca după un atac cerebral / atunci mi-am rugat gândul, tulburatul, să rețină acest amănunt / câtă vreme e singurul care / poate fi înrămat și pus în sufragerie, pe mileu, deasupra televizorului // umbrele noastre se sărutau timid direct în luciul ferestrei / ar fi vrut să facă dragoste, numai că eram și noi de față, / îmbujorați ca un măr înflorit / numai inimile ne băteau laolaltă / împărțind același sânge, aceleași artere și aceeași diagramă a EKG-ului // era o după-amiază plină de scrum / și cu degetele galbene, ca un fumător înrăit / se mișca șerpuitor, ca un râu cu sălciile fugite / de pe un mal pe altul / orașul părea că doarme cu gura deschisă / un somn care să-l ajute să scape de riduri / mâinile tale se frământau / și nu mai știau să se exprime / gesticulau doar, de teamă că ora aceea se comprima / din ce în ce mai tare, urmând să explodeze / cu un zgomot sec / direct în parcarea supermarketului / unde, cuminte, doar un câine / mușca din aer cu poftă // apoi s-a lăsat o tăcere tot la fel de lungă / ca insomniile / orașul a devenit și el de un verde ireal / câtă vreme nu-l puteam privi decât prin ochii tăi / la lidl, sosise camionul cu marfă

de la 35 de ani, abia de la 35 de ani înmugurește femeia / sprâncenele ei devin rădăcini pentru o întreagă pădure / și un lac zâmbitor îi sunt ochii, / un lac cu ape verzui, ca o piele de șarpe / gura ei ar putea să-ți spună câte ceva despre puful piersicilor / căci atât de delicată îi este suflarea / și la fel de savuros îi este gustul // ar putea trece direct pe lângă tine, afișând un aer rece și calculat / suflete, cum trece femeia, însiropată și pârguită, și tu, păcătosul, / sorbi cu nesaț din țigară, / când numai privirea ei ar fi suficientă să te curețe de angoase // ar putea să-nfrunzească direct din brațe / precum caișii, când aerul devine elastic și nou / păsări calde ar coborî lin în părul ei roșiatic ca un asfințit tulburat de ploi, / tot ce-ți poate dărui e un alt echilibru, la fel de asurzitor / ca semnele făcute de nevăzători, scăpați pe linia de tramvai, după ce s-a schimat semaforul / sărutul ei poate fi purtat cu mândrie, dar discret,ca un ac de cravată, / și pe tălpi ar putea fi purtată dragostea ei, ca rănile, ca rănile / infanteriștilor, după mărșăluire // de la 35 de ani, tenul ei devine luminos și înalt ca o predică despre pocăință și împăcare / în vreme ce vine spre tine, cu capul plecat spre dreapta, ca sălciile amețite de soare / gândul ei poate colora strada într-un galben febril / și-n urmă lasă un praf, ca fondul de ten, atât de discret ca boarea arcuită prin lăstărișuri / uite-o cum trece, uite-o cum trece tulburând vitrinele magazinelor de marochinărie, / în vreme ce țigara arde și ridică-n tavan un fum cenușiu / ca linia de scrum a destinului // de la 35 de ani, abia de la 35 de ani / femeia trebuie purtată pe brațe, ca un trofeu / trebuie sărutată doar la încheietura palmelor / acolo unde ridurile sunt mai pregnante / numai ea știe, numai ea știe, suflete, / cum dimineața e cu adevărat un alt început / dintr-o viață mai veche și netrăită până la capăt

n-am fost niciodată pe strada i.c. vissarion, din titu, / deși numai aici zăpezile sunt mai înalte decât altele, / părând că merg pe catalige, îmbrăcate toate în roșu / ca măceșii, după alienare / au tocuri, pot / păși apăsat, lăsând în urmă un aer nou, / ca dintr-o viață trăită numai pe jumătate / și numai cu ochii deschiși, ca înecații // ea, în schimb, merge repede, aplecată spre dreapta, / ca și când gândurile-i sunt tulburate de vânt, precum zborul vrăbiilor, / numai așa își găsește echilibrul, / purtând cu ea toate zăpezile de peste an / prin buzunare, în poșetă, în pumni și în riduri, / numai zâmbetul îi este aburos ca o seră năpădită de greieri // îmi spune, ușor repezită, / că pe strada ei nu a văzut niciodată vreo rodie, / deși astfel de fructe pot fi culese de pe i.c. vissarion, din titu / doar dacă te ridici pe vârfuri, direct din balcoane, de pe țeava de gaz-metan, / din vitrina cofetăriei, de la supermarket, chiar în parcare, / ba chiar pot fi găsite și-n butoiul cu varză murată, pus în debara, / ca o garanție pentru zilele în care-i voi surâde umed, ca streșinile / după ce sunt sărutate de ploi // suflete, nu știu ce gust are un astfel de fruct, / respiră ea ușor sacadat și atât de frumoasă / doar ochii o trădează, câtă vreme din sclipirea lor verde / vine un râu fără maluri / și care poate întuneca rațiunea // parcarea, locul de joacă, în lateral - școala, / bara de scuturat covoare, ca o garanție a unei casnicii fericite, / bordurile noi și cu vopseaua deja scorojită, / doar blocuri cu patru etaje, pe partea stângă / și un imens teren viran în dreapta, în dreapta, / acolo unde stau și-o aștept să vină în fugă, / ușor aplecată, ca un si bemol / și purtând cu ea toate zăpezile de peste an // pe strada i.c. vissarion, din titu, / rodiile pot fi decupate drect din luciul asfaltului / însă doar îndrăgostiții le pot savura gustul, / în zăpezile fierbinți și înalte, / până la ștergere

nu sunt mușcate în gara de nord, / nici fântâni sau pajiști, / doar urme de tălpi, cât mai multe tălpi / repezite, unele lângă altele, după ele ținându-se umbre / pline de importanță și la fel de crispate precum roșcovii, / în martie, când aerul e tot rece, / ca mâinile măcelarilor // câtă tandrețe ar putea încăpea într-o fluturare de mână / și-o îmbrățișare la fel de firească / precum împreunarea iederei cu zidurile îmbibate de ploi, / azi, suflete, ai reușit să găsești un alt drum / deși, de pe peronul liniei 9, de unde stai și privești, / gândul tău e la fel de răvășit / ca un câine anchilozat și căzut în canalizare // această oră care mă urmează credincioasă, / cu aripile desfăcute și respirând numai pe gură, ca îndrăgostiții / s-ar putea gudura, dacă n-ar exista o tăcere atât de albă / ca un perete lovit de cataractă, / ar putea fi deslușită cu vârful degetelor / doar când se prelinge pe străzi, / năluca ei desenată pe asfaltul moale / ar vrea să gesticuleze frenetic, ca alienații // doar un parfum atât de cunoscut, cald și sărat, ca sângele, / un refren uitat, dar căutat insistent prin memorie, / țiptul tău poate scoroji reflexia oglinzii, / iată, sudoarea ridicându-se în rotocoale subțiri, ca fumul de țigară / și tu, iubito, luminând o zi de sâmbătă / desculță și plină de afte, / ca o limbă inflamată // n-a fost frig în acea zi, / în spate, în parcarea gării de nord, / unde nu sunt mușcate, fântâni sau pajiști, / câteva taxiuri răzlețe dârdâiau din caroserii, / doar un șofer nervos ne-a claxonat insistent / câtă vreme aveam privirile atât de senine / că puteam schimba culoarea semaforului / doar dacă-l priveam cu coada ochiului

În spatele blocului, stăm întinși pe spate și privim stelele. Sunt foarte multe, miliarde. Dacă nu știți, stelele sunt ochii cu care Dumnezeu numără păcatele. Ne-am adunat o mână de copii și, pe un jar mic, frigem porumb de lapte. Porumbul sfârâie și țipă din boabe, lăptos, ca puroiul dintr-o rană veche. E bine că avem focul lângă noi, căci pământul, pe care stăm întinși, e rece. Așa îmi spunea și bunica de câte ori mă vedea că stau întins pe pământ: Copile, vezi să nu te tragă! Și e rău dacă te trage pământul. Asta înseamnă că mori și că, din ochi, își vor crește crengi de liliac alb. Eu așa cred, că stelele sunt ochii lui Dumnezeu. Cristi însă știe o altă poveste: el spune că stelele sunt gradele lui Dumnezeu. Că le poartă pe umeri. Și tatăl lui are grade pe umeri, v-am spus, e plotonier, așa-i spune tata, când se-mbată și râde. Altă poveste spune că fiecare om are o stea a lui. Când se stinge, asta înseamnă că omul moare. În seara asta, nici o stea nu cade, deși scrutăm cerul nopții. Și focul pe care coacem porumbul este tot un fel de cer, căci din el sar scântei, semănând cu stelele. Doar că se sting mult mai rapid. Asta înseamnă că, mult mai mici, niște copii, asemenea nouă, stau și ei întinși pe pământul lor, care și el trage, și privesc stelele făcute de focul la care noi coacem porumbul. Oare despre ce-or vorbi ei?
E bine să stai, seara, lângă foc. Miroase ca la mătușa mea de la țară, a ciocălăi și-a mămăligă, iar aerul e sticlos, ca dinții de la proteze. Bunica mea avea proteză. Până să moară, începuse să vorbească cu păsările. D-aia spunea tata de ea că e o candrie. Le vorbea păsărilor pe limba lor, iar păsările o ascultau, mai ales în amurg, când ieșea la poartă și privea - lung - în susul uliței. Mai întâi îi dădeau roată, ca ereții, în cercuri din ce în ce mai strânse, în vreme ce bunica stătea încremenită, doar cât să-și facă păsările curaj și să i se pună pe umeri și pe brațe. Veneau fel de fel: vrăbii gureșe, rândunici agere și sticleți speriați. Dropiile nu veneau niciodată, deși bunica spunea că pe ele le-așteaptă. Îmi spunea că nu trebuie să-mi fie frică de dropii, căci ele sunt semne dintr-o câmpie continuă și care are, la răspântii, în loc de borne kilometrice, fântâni cu apă stătută și care sunt ca un ochean prin care poți vedea direct pe lumea cealaltă. Când vor dispărea dropiile, va muri și câmpia. Desigur, bunica a murit înainte de a mai vedea dropiile. Când era copilă, spunea că erau cârduri și se-ntreceau cu roțile șaretelor și cu cocoloșii făcuți din ciulinii alergați de vânt. Normal, tata are dreptate, e o candrie, dropiile sunt niște păsări inventate de bunica mea, numai că ea tot spunea că le-așteaptă doar ca să mai câștige timp și să-și facă puțin curaj înainte de moarte.
Miroase bine porumbul de lapte! Și e tare bine să stai întins pe spate, să mesteci boabele dulci și mărunte, și să privești stelele. Dacă era și Irina cu noi, vecina mea de la 3, era mai bine, căci ea știe foarte multe povești, îi sunt spuse de păpușile ei. Iar ea are o groază de păpuși! Irina e mai mare ca noi, mai are un an și-o să meargă la liceu, unde o să ajung și eu când o să mă fac mai mare. Asta fiindcă vreau să fiu șef, cum spune tata că trebuie să mă fac! N-am văzut-o, azi, pe Irina. Nici nu cred c-a ieșit din casă. Dacă a fost răpită de capitaliști?! Dar nu cred asta, Irina stă mai mult pe scară, își pune preșuri și le face de mâncare păpușilor. Apoi mai iese pe la scară, dar numai cu mama ei. Mama Irinei, să știți de la mine, e o doamnă. E frumoasă, are degete subțiri și știe să cânte la vioară. Dimineața, mi-a spus mie Irina, mama ei bea cafea adevărată, nu năut, cum bea mama, dar fumează și țigări lungi, cu filtru. Mama Irinei e măritată cu tatăl Irinei, iar tatăl Irinei lucrează la fabrică, dar nu e ca oricare alt muncitor, căci el se ocupă cu munca de partid. Adică are foarte multă treabă. De regulă, caută sabotori. Eu nu știu ce sunt ăia, dar am auzit că sunt niște oameni răi și care nu vor ca noi să stăm la bloc. Mama Irinei cântă din ce în ce mai rar la vioară. Cum stă la 3, adică sub noi, se mai aude ce vorbesc în casă. Iar tatăl Irinei îi tot reproșează mamei Irinei că nu se duce la muncă, la fel ca restul femeilor, la fabrica de confecții. Îi tot zice c-a luat-o de milă, că altfel ajungea la pușcărie, că se trage din neam de moșieri. Ce-or mai fi și ăia?! Când cântă la vioară, mama Irinei surâde. Atunci surâde și Irina. Surâd și păpușile Irinei.
E deja târziu, iar mama cred c-o să se neliniștească. Mă întreabă în fiecare seară pe unde am hălăduit, dar eu nu-i spun, căci ar însemna s-o îngrijorez. Și eu nu vreau. Îi spun doar că am fost după dropii.

Albă este cărarea către tine, draga mea, albă și ciufulită, ca o păpădie sărutată de fierbințeală.
Uite, seara se cerne peste streșini, peste gardurile căzute pe gânduri și direct în camera de peste zi, unde veghează lumina opaițului, tremurătoare ca un ochi care surâde din riduri.
Rar pășesc spre tine, rar și stingher, draga mea, precum păcătoșii pe ape.
La apus, drumul acesta e doar un abur dens și care se scorojește din prispe. Doar marginea satului care fumegă roșu din bălegarul de peste zi și cocenii strânși în grămezi și care dorm hoțește.
E o vreme în care singurătatea se plimbă-n șarete, năucă și surâzătoare, direct pe marginea șanțului, prin iarba arsă de sărutul rece al lui octombrie și pe unde un cârd de rațe neguroase a făcut cărare.
Arde acest asfințit direct din țigle. Arde din oglinda bălții, prin vântul care cântă din stuf. Arde ca o rană făcută de frunze, după ce încep salcâmii să se scuture începând de la picioare și scorburi.
În vremea asta, draga mea, eu tot caut drumul către tine și care seamănă cu lungi șine de cale ferată pulsând ca vrăbiile, la primul îngheț.
Voi rămâne aici, cât mai aproape de tine, în această gară unde nu opresc decât trenuri de marfă sângerând din prelate și din uniforma impiegaților.
Draga mea, draga mea, până la tine e un șir aburos de nuci căpiați și cu ochii vineți, năpădiți de corbi, ca de mătreața de peste an. E un drum presărat cu plopi pe care niciodată n-am reușit să-i număr. E un drum stingher și pe care n-am putut să-l străbat până la capăt atâta timp cât mă năpădește strigătul sperietorilor rămase de strajă prin arii, să alunge sfiala și această toamnă care ne cotropește.
Îmi vor crește rădăcini pe această potecă sfioasă care se împleticește ca iedera pe ziduri și precum limbile ceasurilor, când orele devin lichide.
Ca un parfum vechi, înserarea - furișându-se prin cotloane, prin șipcile desperecheate ale gardului, prin tocul ușii, prin memorie și direct în cutia cu amintiri dintr-un veac încărcat de regrete, ca un abator.
În rest, în această cameră lungă și albă, unde până și moartea pășește în vârful picioarelor, mai poate încăpea doar strigătul de peste zi, când dorul de tine începe să plângă isteric.

Măcar de mi-aș fi găsit și eu vreo femeie. Așa aveam și eu, seara, mâncare caldă. Și ar fi avut și cine să-mi încălzească patul. Of, d-aia zic: mare dreptate avea aia bătrână! Nu degeaba mă tot cicălea la cap, cât să pricep că rostul lumii e acela de a avea ciorbă, la prânz, cămăși călcate la guler, pantaloni din tercot și apartament cu două camere, cu chirie, de la stat. Și mileuri! Cum ar veni, să-mi găsesc o femeie care să-mi facă mileuri. Copii, ciorbă și mileuri pe care să le pună prin toată casa: pe noptieră, lângă ceasul deșteptător, pe televizor, sub bibeloul reprezentând un pește dintr-o specie imprecisă, la baie, pe etajeră, sub paharul în care-mi pun periuța de dinți, pe calorifere, pe dulapurile din bucătărie, peste Edward Estlin Cummings și al lui etcetera, Doamne, că nici nu știam cum s-o fac să-nțeleagă că ferestrele nu dorm niciodată și că nu sunt altceva decât niște ochi atinși de cataractă. Îți trece vremea, copile, și ție tot nu-ți vine mintea la cap, da-da! Însă eu tot nu luam aminte, câtă vreme zilele curgeau neroade și se maimuțăreau imitându-se unele pe altele, ca oglinzile.
D-aia zic: știa aia bătrână ce știa! Nu-mi venea mintea! Cu facultatea o rasolisem, că alesesem, în acel an, să mă duc exact unde n-aveam să intru niciodată, fie că nu mă ducea capul, fie că nu eram rudă cu Mircea Daneliuc. Nici în armată n-a fost de mine. Învățasem doar cum se pot ascunde chiștoacele, pe țeava puștii, când ești de planton. În rest, nu înțelegeam de ce trebuie să mă bucur, în fiecare dimineață, că sunt soldat. Bă prostovane, înveți să aperi țara de dușmani!, urla căpitanul la mine, o piticanie schimonosită de importanța gradelor purtate pe umeri. Eu, vă spun sincer, cât am flendurit-o pe-acolo, n-am dat nas în nas cu nici un inamic! Dracu' să-i ia! Așa că lălăiam și eu, dormind din picioare și bătând pas de defilare într-un mod mecanic, ca o păpușă beată, pe platoul din fața cazărmii, betonat și prăfuit ca un circar de bâlciuri sărace: Când răsare soarele pe-al zilei prag, / Spre poligon pornim, în marș cântând cu drag! Adevărul e că-mi era drag, mai ales când stăteam de gardă, lângă păduricea din orășelul acela din inima Transilvaniei, să văd cum noaptea devine umedă,ca o batistă la privegi, și cum trenurile urcă de pe dealuri direct spre cer, oprind la fiecare stea din Ursa Major.
Of, ar fi fost bine, ar fi fost extrem de bine dacă această dimineață, roșie și cu limba scoasă, de parcă ar fi fost alergată de hingheri, m-ar fi găsit dacă nu tot la fel de tânăr ca ieri, măcar c-un rest de țigară, cât să nu mă trezesc la strada mare, care râde cu poftă, direct din vitrinele știrbe, că merg în pas sprinten, deși altă treabă n-am decât să-mi încasez lichidarea și să-l petrec pe tata. Încă sunt năucit de întâlnirea cu vecina care stă sub mine, cotoroanța care mă agasează permanent, asta după ce-mi zâmbește mieros și mă salută stând sprijinită în cadrul metalic, în dreptul ferestrei de pe hol. O cunosc, da, o cunosc de multă vreme. O astfel de baborniță există în fiecare scară de bloc. Ea știe tot, nu-i scapă absolut nimic. Ea știe, deși nu se deplasează mai deloc, ce a adus la magazinul din colț. Știe cu exactitate: prețul la kilogramul de cartofi, dacă mâine plouă, ce copil e răcit sau e făcut din flori, cine a fost dat afară de la serviciu, cine cu cine și-o trage și mai ales de ce și tot cred că și despre mine știe mai multe lucruri decât aș fi eu în stare să-mi închipui. Tocmai din această cauză îmi este frică de ea. Iarna, în schimb, nici nu iese din casă. O aud, prin podeaua subțire, cum tușeșe și gâfâie. Apoi sunt zile în care n-o mai aud deloc și, din curiozitate, dau drumul apei să curgă peste marginea chiuvetei, numai pentru a o determina să mă drăcuie, cât să mă conving că n-a dat colțul. Hei, nu, nu moare atât de ușor, e chiar sinistră prin posibila ei eternitate, când conștiința mea, dacă nu știți, deși e bolnavă, stă exact sub mine și se deplasează cu ajutorul unui cadru metalic, încă mai are timp cât să mă facă să cred că acela care stă noaptea, la geam, și strigă, nu sunt eu, ci un altul căruia-i lipsesc aripile, veghea, rătăcirile și al lui etcetera.

Ca nerozii trec anii, că tocmai d-aia-ți spun: să n-ai curajul să mă-ntrebi de ce-n fiecare rest de grădină există câte o sperietoare care urlă, care urlă direct din fluierul picioarelor!
Uite, păduricea de salcâmi ruginește direct din scorburi, când nu mai sunt iepuri fugiți de-acasă și nici măceși care să stea de pază, la marginea satului, acolo unde, în poartă, ca o umbră ai rămas să veghezi lumina venind dinspre gutui.
Ca o apă tulburată de griji e această fereastră care ți se deschide în inimă. Ca o apă care curge prin riduri și prin cochilii de melci urcând anxioși din fântânile de pe lumea cealaltă.
Aici, în mijlocul ariei, unde am rămas să mă joc cu puști de coceni, amurgul coboară totdeauna timid, ca un pisic de lapte la vânătoare de vrăbii, și violet, precum echimozele făcute de sărutarea ta pe umărul drept, pe umărul stâng, la rădăcina aripilor.
Să-mi fie frig, atât mai aștept, să-mi fie atât de frig cât să lăcrimeze icoanele direct cu cerneluri și până când șinele de cale ferată se vor strânge șerpește, ca o capcană de grauri.
Eu nu te-ntreb de ce nu vii, când noiembrie, ca un ticălos, încarcă orele cu teamă, plictis și tablete întregi de tranchilizante, ca-ntr-un salon de sinucigași, unde pereții sunt totdeauna prea albi și prea strâmți.
Cum trec anii, draga mea, cum trec anii, nerozi, zemoși și umflați precum dovlecii plăcintari, după ce au fost puși pe jar de coceni, asta până când înserarea se cerne pitică, rotindu-se pe la răspântii, ca iedera pe ziduri mucegăite.
Aici, toamna e totdeauna umflată de plâns, ca un cor de văduve, lăcrimând direct cu șarete în flăcări, pe drumul dintre bostănării, pe unde praful a devenit cleios ca pereții din tule după ce se scutură norii.
Doar satul, ca o limbă de gușter de pământ, respirând prin pătule și streșini, din garduri știrbe și prăvălite prin arii. În vatră, se-mplinește pâinea din care, în zori, mama va pregăti colăvia pentru sufletul morților care ciocănesc, în miez de noapte, în lemnul de la șifonierul din odaia cea bună.
În rest, doar un sac de rafie, fluturând în susul stâlpului, lângă cuibul de barză care-a plecat să numere zilele până când ferestrele se vor aprinde de febră.

Autobuzul seamănă cu un vagon de marfă. Pufnește, horcăie, tușește și se vaită ca un fumător înrăit bolnav de gastrită, iar interiorul e la fel de soios și de mototolit precum un șorț de chelneriță de birt sătesc, la ora închiderii. Merge fără nici un fel de apetit, ca o anorexică, pe șoseaua care taie câmpia de-a latul, ca un brici ruginit și uitat pe etajeră, într-un borcan plin cu gaz lampant, bun de frecat negii și bubele-dulci.
(Poate c-ar trebui să-nțelegi că, la amiază, umbrele foșnesc înalt pe ziduri, precum periile într-o spălătorie de covoare, când conștientizezi că acesta este modul lor de a se exprima, în vreme ce îndoiala se strecoară totdeauna în așternuturi proaspăt apretate și cu care vom trage o linie clară, care să ne separe veghea. Asta am de spus: avem amintiri atât de diferite unul despre celălalt!...)
Șoferul privește alb și vag de la înălțimea volanului, părând încremenit ca-ntr-o reclamă pentru berea la halbă. Are o bască trasă pe ceafă, iar sub aceasta se poate ghici o chelie ușor transpirată, rece și mucegăită, ca un perete plin de condens. Mișcă volanul și ia curbele cu gesturi largi, ca un dirijor care știe partitura. Din colțul gurii, galben, îi atârnă un rest de țigară fără filtru, stinsă încă de la ultima stație, adică de un sfert de oră, însă el tot continuă să tragă din ea, neluând în seamă acest amănunt, câtă vreme în interior e un fum greu, dens și aspru, de ulei ars.
Mai în spate, cu obrajii mușcați de soare, un bătrân privește pălămida și cânepa crescută înalt, de-a lungul drumului, printr-un ochi de sticlă. Vede lumea-n albastru.
Lângă mine, mirosind a rachiu, cu capul rezemat de geam, sforăie un alt bărbat, țepos și neguros ca roșcovii năpădiți de corbi, în septembrie, după care plescăie și se-ncruntă și mai tare, de parcă i s-ar fi amânat ziua de leafă.
(Despre săruturi și ploi îți pot spune doar că ambele pot înfășura tălpile picioarelor, rotund și catifelat precum praful amiezii, draga mea, câtă vreme fierbințeala e doar o părere, ca lipsa de aer prin ferestre nevrotice.
Ca și când încă aș aștepta scrisori de la tine, așa trece timpul, crispat și colorat în galben, ca fețele călugărilor după dojană.)
Abia pe ultima canapea, o mamă tânără, vânătă în jurul unui ochi precum nucii, după ce au fost bătuți cu jordiile, are pulovărul ridicat. De sub el, se ghicește un sân cât o mămăligă pripită, de sfârcul acestuia stând agătată o păpușă de paie, ca o sperietoare intrată la apă, înfofolită-ntr-un preș de iută și încinsă cu o sfoară de care, cândva, a fost legat un câine de arie.
Mă legăn odată cu drumul, de parcă roțile calcă pe ape adânci. Din difuzor, o voce liniară anunță că, la Calafat, Dunărea scade 8 centimetri. După care începe să crească.
(Doar prin praful amiezii te mai găsesc, care nu e altceva decât pielea descuamată a drumului. Mă auzi?! Pășesc congestionat, ca și când aș ține în palme un ou abia fiert, din care tot cred că se va ivi o pasăre căreia-i voi ascunde strigătele aprinse direct în ceainic, acolo unde tusea mea și-a făcut cuib.
E o zi care stă cu mâna pe trăgaci și care urlă din nevroze, căci nu mai există decât umbre zăbrelite-n ospicii, un cer scuturat de angoase și-acest coșmar de noiembrie, când sinucigașii au plecat la cumpărături.)
O bătrânică, ridată precum palmele, se-ntoarce, spune ea, de la oraș, pe unde a târguit ulei de candelă, lumânări din parafină, un așternut nou pentru camera cea bună, în care nu a locuit niciodată, arpagic pentru la primăvară, prosoape pentru înmormântare și două pungi cu arpacaș, pentru coliva de pomenirea morților.
Pe dreapta, se ghicește satul, ca o piele lepădată de un șarpe de apă.
Pe podea, stând ciuș, încerc să sap o groapă cât mai adâncă, unde să-mi ascund remușcările de peste veac, înfășurate toate-ntr-un săculeț bun de păstrat tutunul de pipă.
Pe scaunul din spatele soferului, Sylvia Plath, și ea albă, îmi face semne complice din ochi, în vreme ce eu, ca un gest de recunoștință, îi las, pe unul dintre geamurile aburite, un mesaj doar de ea înțeles.

Nu-mi stătea mie gândul la însurătoare și nici nu mă vedeam lucrând prin cine știe ce secție, în salopete și plin de vaselină, trăind între avans și lichidare, dar n-aveam cum să-i explic ăleia bătrâne faptul nu că aspiram la mai mult, ci că ar fi fost păcat să mă irosesc astfel, când punctul ei de vedere era tocmai contrariul, da, te i-r-o-s-e-ș-t-i, băiete, printre cărțile alea mucegăite, ascultă la mine, singura carte care merită citită este Biblia, și-n timp ce-mi spunea asta își făcea cruci largi, după care suspina, abia perceptibil, în broboadă. E păcat, copile, de tine, că-ți pierzi timpul. Uite, Cristi, băiatul plotonierului, ăla care a fost vecinul nostru, s-a-nsurat, a făcut nuntă și are deja casă la țară, are porc, păsări, și-a luat televizor și nevasta-i stă să nască, ferice de el!
De gura ei, m-am dus pe un șantier, la secția metalică, să-mi fac de lucru pe-acolo, cât să nu mă tot cicălească, să-mi împuie capul că-mi trece vremea și nu mai ajung om de ispravă. Da, desigur, asta era tot ce visam, să am țigări în fiecare zi, să vină ziua de leafă, să am nevastă pe care s-o regulez sâmbătă seara, după "Dallas", neapărat după "Dallas" și nu înainte, că doar nimeni nu era atât de tâmpit să piardă, dintr-o astfel de toană, serialul acesta fan-tas-tic de interesant, că altfel nu ar mai fi avut despre ce să vorbească în restul săptămânii, of, iar toate acestea se petreceau în timp ce eu visam la nopțile lăptoase care-l ningeau pe Nichita direct pe meninge. Da, avea dreptate aia bătrână! Așa că, între două ture la secția metalică, mai aveam timp să pipăi asfaltul, când plouă, cât să mă creadă ceilalți plecat cu pluta sau rupt de beat, câtă vreme ecourile orașului, ascultate de lângă rigole, erau tot la fel de puternice precum strigătele ferestrelor ce se prăvăleau în fluviu, de teamă, dezolare și singurătate.
Acolo, la secția metalică, era și ea, cu "e" mic. Am reușit s-o irit încă din prima zi, ceea ce nu mi s-a părut cine știe ce performanță, atâta timp cât mutra mea poate scoate din sărite, fără discuție, pe orice om normal. Iar ea, cu "e" mic, era normală, cât se poate de normală, în sensul că m-a luat imediat în primire, ca să mă integreze în colectiv, spune ea, în vreme ce-mi arunca priviri albastre, încărcate, în același timp, de regrete și de importanță. De la ea, cu "e" mic, am învățat care-i fierul-beton de 10, ce e foarfeca de sârmă și cum arată cornierul în U, oh, iar eu eram dornic să asimilez astfel de informații, ca-pi-ta-le pentru desăvârșirea mea profesională, mai ales că eram băiat deștept, neintrat la regie-film, unde se duc numai bărboșii labagii și schizofrenici, așa că-n numai câțiva ani mi se asigura un viitor strălucit, căci puteam înainta în categorie și puteam să dau la școala de maiștii. Era tot ce visam! Era tot ce visa biata fată, deja cu doi ani vechime în câmpul muncii, căci eu avusesem altceva mai important de făcut, mai precis s-o flenduresc prin armată și să mă joc dea soldatul cu masca de gaze pe figură. Cred că-mi pusese gând rău, că nu se mai dezlipea de mine, asta până când, într-un acces de maximă luciditate, i-am făcut o confidență: Am iubit la Brăila o mulatră. M-a iubit?... M-a mințit? Vedea - cine știe - în mine un altul? Avea sâni fierbinți și mâinile reci de gheață. Era prin noiembrie. Pe Dunăre dospea ceața. În port, la lumini de fanfare, robii descărcau un vagon de lignit. După asta, nu m-am mai înțeles cu ea. Să-i spun neapărat cine este mulatra din Brăila! Neapărat! Nu cumva era țigancă? Și, în primul rând, ce-am căutat la Brăila?! Am făcut acolo armata sau ce? Și-o mai iubesc? Câți ani avea? Nu cumva am lasat-o însărcinată și mi-am pus picioarele la spinare? Și de ce nu i-am spus până acum și-am facut-o să spere, nenorocitule, și eu care credeam că ești omul cu care să-mi fac casă și debara de murături și de gemuri, aduse de la maica, de la țară, că-mi vine să-ți scot ochii, nu alta!
După acest episod, am crezut c-o să-i fiu veșnic recunoscător lui Constant Tonegaru, cu a lui "Femeie cafenie", să-i fie țărâna ușoară și oasele găsite, prin cimitirul Sfânta Vineri, că nici el n-a fost cine știe ce mofturos câtă vreme, între două toane lirice, ca să se-ntrețină, vindea fructe, în piață, la Constanța, asta când nu împărțea pachete, de la Crucea Roșie a Legației belgiene, cât să-și facă de lucru și să moară cum îi șade bine poetului, în floarea vârstei.

la 42 de ani, cum poți iubi altfel decât / crunt și-n tăcere / ca zidurile scorojite-ți sunt ridurile / din jurul ochilor, atunci când zâmbești, / ai putea să privești îndelung de pe peronul liniei 9 / până când un alt tren plin de zăpezile lui martie / va deraia direct în vizuina ta care-ți conferă atâta echilibru și logică // draga mea, despre dragoste îți pot vorbi numai cu ochii închiși / și cu tălpile goale / uite-mă deghizat în cerșetor, la gura de metrou, / cum îți invoc sărutările // doar eu și această umbră care ar putea să țipe, să țipe / până când o altă zi se va naște / direct din gurile de aerisire din jur, la fel de ponosite / ca vestele de semnalizare ale impiegaților // cineva bate continuu-n zăbrele / și nici acum nu realizez că doar inima, doar inima este cea care / urlă din secția de terapie intensivă, plină de feșe / și conectată direct la firele de înaltă tensiune / ale zilei / cât să suporte memoria când ți-am luat, direct pe brațe, urma / fiecărei răsuflări / e bine, îmi spun, e bine, / urmează s-o prind cu un bold / direct în insectar, ca pe un fluture de noapte nemaivăzut / crunt, numai așa, crunt și-n tăcere ți se strecoară dragostea, / la 42 de ani, prin piele și direct în oase, / până la măduvă, până la sânge, / ca leucemia / în urmă nu mai rămâne decât cearceaful unei zile de sâmbătă / la fel de mototolit ca un șorț de frizer în pragul pensionării, / numai zâmbetul tău luminează alb / precum promisiunile, / în jos, pe calea griviței, doar vitrine și porți / și tu lângă umărul meu, pășind la fel de frumoasă și de încrezătoare
ca un vișin năpădit de fluturi // era atât de devreme că ar fi putut fi la fel de târziu

te iubesc aplecat, ca sălciile / ce se fardează numai în luciul apei, / verzui și pufos se fardează / ca lumina vazută de greieri // iubirea ce ți-o port ar putea țipa precum locomotivele cu aburi, / dar preferă doar să gesticuleze, / uite-o cum îți face semne adânci / pe tocul ferestrei, / a învățat să tacă alb și sărat / ca nisipurile lovite de insolație / draga mea, e atât de bine că nu mai pot vedea decât urme de pași / și ziduri țintuite de iederă // doar încheietura palmei poate suporta sărutul / poate și ridurile din jurul ochilor / acolo unde lacrima capătă culoare și formă // ca un manechin de vitrină / surâd tuturor trecătorilor / din locul în care stau, lumina pătrunde pe nesimțite, / ca aerul nou dintr-un anotimp în care inimile-ncep să vibreze / în ritmuri doar de ele știute // ar trebui să-ți scriu / că orașul a devenit larg ca un strigăt / doar praful amiezii surâde știrb / ca un gard desperecheat / sufletul e un fum de țigară pe care-l va împrăștia vântul // sinuos mă mișc printre atâtea vitrine, lampadare și porți / numai tu, draga mea, ca o salcie nehotărâtă / alergi de pe un mal pe altul / direct pe linia sângelui // aplecat te iubesc / de parc-aș purta în spate / toate dorințele tale / știute și neștiute // să facem liniște până când dragostea / ne va face să plesnim din muguri, / începând de pe brațe și gât

cum treci, draga mea, cum treci / ca o după-amiază de sâmbătă, / surâsul tău freamătă și lasă în urmă / un praf subțire de sare, / numai luciul vitrinelor / pare uimit de lumina lăsată de pașii tăi mărunți, / e o liniște la fel de caldă și care respiră / întretăiat și nedeslușit // în fiecare zi mi-e dor de tine până la unghii, / pot articula doar vocale, cât mai înalte, / precum pasagerii unui tren deraiat, / în cele din urmă, îți fac semne direct din memorie / că te-aștept ca pe-o salcie despletită / și care plânge din muguri // e o vreme în care liniștea trage cu sete dintr-un rest de țigară, /fumul ridicat subțire spre tavan îngână zațul dintre o oră și alta, / o să rămân aici până când orașul va începe să moară / începând de la semafoare și streșini // ca de-o pădure imi e dor de tine, draga mea, / ca de-o pădure care vorbește limba cailor sălbatici, / pașii tăi mărunți sunt albi precum scoicile moarte / și se aseamănă în înflăcărare cu rugile asceților, / doar această după-amiază flutură din afișele cinematografului din centru, / acolo unde străzile țiuie direct din gurile de canalizare // o să respir un alt aer / ceva mai sărat decât linia sângelui, / aici e un ropot de raze tot mai fierbinți, / numai eu și această zi de sâmbătă / ca o copaie plină de rufe abia primenite

e-hei, suflete, / dulce ca vata pe băț îți e zâmbetul, / ai putea să-ți ascunzi satisfacția / trecând pe luciul oglinzii / o încleștată lamă de ras, / ca o reflexie a sângelui // frenetic ești, ca un târg de provincie / când țăranii, mirosind a veverițe, precum castanii, / privesc uimiți cum roata norocului se oprește totdeauna / într-o direcție opusă // ca un tren de marfă care a uitat destinația / îți e mersul, / doar zâmbetul tău luminează de-a lungul străzii / ca farurile unui automobil, în ceață, / după ce-a facut dragoste direct pe trecerea de pietoni // multe aș fi vrut să-ți spun, / și despre grădini și vitrine, și despre aer și porți, / o să-mi îngădui să rămân cât mai aproape de mâinile tale, / doar dragostea mă face mai suplu și mai înalt / decât turla bisericii // suflete, nu mai e nici un râu de trecut, / în spate, euridice pășește sfioasă / prin orașul sugrumat de țevile de gaz-metan, / un alt infern se deschide în față, / tot la fel de pierdut ca un soldat, prin tranșeele / săpate în spațiul îngust al memoriei, / autobuzul de linie, respirând răgușit, / ca astmaticii, oprește în stația fiecărei dorințe / pe care ți-ai pus-o // atât de alb aș putea să te-ndrăgesc / că și mestecenii s-ar rușina, / dulce ca parfumul de levănțică / îți înflorește zâmbetul, suflete, / sunt câteva ore, nu multe, de când am învățat / că aripile cresc totdeauna sub piele, / ca furunculii // în rest, e o stare de bine / la fel de senină ca ziua în care ți-ai aranjat părul / direct în vitrina unei cofetării / abia trezite din somn

n fiecare zi de luni, ellen meister, o scriitoare obscură, / îmi face semne direct din chioșcul de ziare / are pentru mine un roman cu happy end, știe că mă încântă scrierile siropoase / și că, uneori, din cauza lor, chiar lăcrimez afectat, oh, câtă iubire, câtă pasiune / pune această ellen și cum o mai cheamă în textele / ei atât de apreciate de critica de peste ocean, suflete // în vremea aceasta, la engliterra, în sankt petersburg, / băiatul din riazan, după o beție cruntă, abia mai găsește / țevile de care să se spânzure / s-ar lăsa atârnat chiar de propriile-i vene, / dar sunt prea fragile și abia dacă mai au sânge / cât să poată scrie un ultim poem // suflete, un om negru, un om negru tot colindă parcurile orașului, și cazinourile, și vechile cafenele, / are o privire fixă, parcă ar număra meteoriții căzuți de pe marte, / îi vede cu ajutorul unui aparat magic, inventat de japonezi, desigur, aparat numit imaginație, / în rest, ar putea să urle direct din gura fiecărui coș de gunoi / că tot nu i se mai poate substitui tânărul acela care visa că poate / vorbi cu lampadarele, într-o limbă pe care o știu doar scoicile / și pădurea // o salut, da, o salut pe ellen meister, uite cum îi spun: da, fă, atâtea femei m-au iubit, / cam câte păcate poate aduna și poate ascunde în pumni un om normal, într-o viață, / uite, mi-am tatuat numele lor direct pe meninge, / nu-mi mai rămâne decât să-mi găsesc și eu o galina benislavskaia mea / și s-o pun să recite frumos // ce anume ar putea hrăni un liliac alb și care s-ar putea scutura, sfios, / direct în iarba pitică și arsă de iulie, febrilul, / orașul a plâns aseară, numai cu vocale, ca un mut, / chioșchiul de ziare flutură din filele cu știrile de ultimă oră dintr-un veac / care-ar putea, tot la fel de bine, să se ducă dracului, / azi o să beau din sângele tău, serghei, o să beau din sângele tău / până când voi căpăta un rictus care va face câinii să latre-ndelung // femeie, trupul tău e o lumânare care se consumă într-o liniște / la fel de albă ca rugile, / hai să risipim această clipă până când automobilele vor țipa și ele la fel de frenetic / precum alienații // da, doamna, o s-o cumpăr pe această ellen meister, am auzit că volumul e un bestseller, / altă recomandare nici nu-mi trebuie, / e suficient că-mi spuneți dumneavoastră, / în rest, vă spun, e posibil ca dimineața următoare / să mă găsească tot la fel de răvășit ca un soldat care a aflat că războiul a fost doar / o aplicație și că rana pe care o poartă sub veston e doar un semn / că n-a mai primit vești de-acasă

o să înverzesc, draga mea, / ca un gușter, începând de la picioare și gât / muguri îmi vor plesni din vârful degetelor, / iată-le cum orbecăie, descoperindu-te fărâmă cu fărâmă, / parc-ar purta un strat subțire de sare / această zi / e la fel de albă ca un rictus // ar putea să te mângâie degetele mele / care văd numai semafoare și streșini, / atât de încet ar putea să te alinte / că până și sfinții ar lăcrima suav / din harfe și rugi // îmi e dor de tine ca de ziua în care ți-am spus că prin fântâni respiră câmpia / și că prin ele poți vedea direct pe lumea cealaltă // ca de un oraș care doarme pe burtă îmi e dor de tine, / o să stau aici, până când noaptea va cerne alte vise / despre vitrine, lampadare și porți, / draga mea, numai inima, numai inima ar putea fi la fel de îngrijorată / precum gările în care nu opresc nici un tren // de la gene o să înverzesc, / de la unghii, / apoi o să-ți trimit vederi direct de pe strada mea / aici, lumea e atât de aburoasă căci e totdeauna o ceață la fel de subțire / ca sângele primenit și ca seva copacilor, când e secetă / în rest, despre mine îți spun că în această oră / o să învăț că memoria nu are remușcări și nu acceptă retușuri // obosit mă întorc la tine / de parcă am rătăcit toată moartea, / obosit și verde îți vin, / o să mă cuibăresc în brațele tale până când voi învăța / că dragostea e ca un colac de salvare / aruncat înecaților // eu sunt cel care cântă din ramuri, / sunt cel care-ți poate cuprinde surâsul în palme și-l poate ascunde în buzunarul cămășii, / verde sunt, verde sunt, draga mea, / numai tu, iată, atât de frumoasă / și la fel de enigmatică precum un alfabet / despre care nimeni nu mai știe nimic

cum a trecut ianuarie / ca un gând bun și la fel de dulce ca apa din fântânile noi / și-acum înțelepții caută să-i dezlege misterul, / draga mea, / câtă vreme îți pot spune că sărutul are alt gust / atunci când, ca o iederă, brațele tale / se cațără direct în memorie, / tot mai înalt, / până când depresiile din veac se risipesc // cu ochii scoși a trecut ianuarie / și, deși încă ninge, căci se scutură plopii, / încă te-aștept de parcă nu mai e loc decât de aer și aripi // în orașul acesta stingher / ca un călugăr abia căzut în ispită / te aștept, draga mea, cât să cred că zilele pot avea culori / mai pronunțate decât nisipul câmpiei, când devine febril, / precum limbile asceților ce abia s-au hrănit cu ghinde și jir // s-a așternut o liniște adâncă / la fel ca-n scorburile din pădurile vechi, / numai tu, respirând sacadat, / te ivești atât de frumoasă / că poți tulbura luciul ferestrei / suflete, uite cum stau și te privesc, fumând atât de preocupat / de parcă ar urma să ard până la capăt, până la capăt // așa a trecut ianuarie, în picioarele goale / și rușinându-se la gândul că pe-atunci / doar umbrele noastre făceau dragoste / cu ochii închiși // acum, când palma a învățat forma sânului, / pot spune că fiecare duminică / e o zi dintr-o viață mai veche / știută doar de umbre, de neguri // draga mea, până la tine o să mă scutur de tot / ca florile de liliac după ce a bătut grindina / e de ajuns să pășești cât să cred / că dimineața următoare poate fi la fel de caldă / ca o îmbrățișare de bun-venit

în câmpie, caii totdeauna pășesc cu capul plecat, / împleticit pășesc de parcă sunt stânjeniți de ciulini / draga mea, hai să le cerem să să râdă / cât să se scuture ferestrele și apele din fântânile noi / aici e o tăcere care ar putea fi purtată pe brațe, precum miresele // în câmpie te aștept, unde soarele e oval, ca ochii de vrăjitoare / lumina coboară pe trepte, parcă cernită, ca făina care se scutură din sacii de cânepă, / alb se scutură lumina / ca feșele cu care ziua se-nfășoară la gură // cum îți fac semne, draga mea, la fel de frenetice ca alienarea / port în mine dorul cailor care au uitat să alerge, / aș putea țipa până s-ar scutura noaptea, / de vise s-ar scutura, de vise și de întunericul care totdeauna își găseste un loc de refugiu // e ca o palmă întinsă câmpia, / ca un obraz peste care lacrima și-a făcut cărare din riduri, / cred c-ai putea-o iubi câtă vreme timpul, aici, e ca un plâns de copil răsfățat / aici, orele au totdeauna ceva de povestit, au amintiri dintr-un război nevăzut, / ți-ar putea spune și câte ceva despre / sarea care pătrunde în crăpăturile tălpilor // aplecat pășesc caii, aplecat de parcă aripile le-au crescut pe dinăuntru, / ca o boală misterioasă , / în rest, te-aș putea lăsa să descoperi orașul din buza fluviului, / uite-l cum doarme cu botul pe labe, / ca un câine de arie, / aici, la câmpie, blocurile-turn sunt fântânile prin care dumnezeu se uită direct în măruntaiele pământului // vor veni alți cai, alergând printre lăstărișuri și pajiști, / tâmpla orașului freamătă ca inimile îndrăgostiților, pe bănci, sub catalpe / în rest, cerul niciodată nu a fost mai aproape, / cât să-l poți atinge cu palma dacă te salți pe vârfuri

Iubirea a venit o singură dată. Desculță a venit și nu putea respira decât surâsuri și aripi. Când a venit "Ea", cu "e" mare, nu s-a întâmplat nimic spectaculos în restul lumii, în sensul că o centrală atomică, de felul aceleia de la Cernobâl, nu putea exploda de fiecare dată când aveam eu chef. Aldo Moro fusese ucis de foarte multă vreme, la fel și Che Guevara, iar Neil, Neil Armstrong de douăzeci de ani se tot lăuda c-a fost, vorba lui tata, în pulă cu satelitu'! Dar tot atunci a prins să vibreze și Rahmaninov, introvertit și seducător. Ezra Pound, mai puțin fascist, credea că amintirile sunt apanajul florilor din Orcus. Iar eu, mai lung, aburos, învățasem cum se prepară salata de fluturi.
Despre "Ea", cu "e" mare, nu se poate spune absolut nimic. Dar nimic. E ca o tăcere care freamătă și se dilată. E ca o liniște care se autodevorează, după care face implozie. Nu cânta la vioară. Cânta direct din iriși, iar amiaza cânta în același timp cu irișii ei. Cafeniu cânta amiaza. Cafeniu și înalt, precum ecourile din gările pustii, când, în difuzoare, se anunță trecerea marfarului, spre o destinație tot la fel de imprecisă precum diagnosticul psihiatrului. De-atunci a rămas mai puțin aer și tot de-atunci au început să zâmbească oglinzile, direct din reflexii.
Aia bătrână a crezut că-s bolnav, așa c-a-nceput să-ntrebe, în stânga și-n dreapta, pe la doctori, să vadă ce se-ntâmplă cu puiul ei, care devenise, spunea ea, extrem de irascibil câteodată, sau extrem de bleg, de moale, de cele mai multe ori. Ieși, copile, din casă, să te vază soarele, mă tot boscorodea, că faci hepatită! N-avea de unde să știe că orele aveau, pe-atunci, prostul obicei să se dilate și să mă facă să urlu ca sirenele pentru pauza de prânz, câtă vreme treceau extrem de greu, precum paraliticii pe zebră, când e oră de vârf.
O singură dată a venit iubirea. După care, normal, a plecat. Nu știu de ce, căci și-acum caut să găsesc un răspuns care să-mi convină. Cum a plecat?! Ca și când ar fi dispărut dinozaurii, adică încă se mai pot face speculații în acest sens. Ca și când arăt eu a om care are nevoie de speculații și nu de certitudini! Tocmai de aceea e normal să am mutra asta de veșnic vinovat, care greșește fundamental de-atâtea ori și-n momente de maximă importanță. De ciudă, mi-am găsit un alt loc de muncă, la o fabrică de zahăr, unde trebuia să am grijă de două butoane, unul pentru "pornit" și unul pentru "oprit", la un utilaj care spăla și evacua borhotul, cu ajutorul unei benzi transportoare, care-l arunca, dar nu mereu, într-o remorcă. A fost, fără discuție, o perioadă extrem de dulce, precum savarinele date diabeticilor. Borhotul ăsta, adică resturile de sfeclă nefolosite în procesul de producție, aveau obiceiul să înfunde o țeavă de evacuare, așa că, deseori, coboram într-o cuvă de unde, cu o lopată, îmi făceam de lucru, aruncând peste margini terciul acela alb-cafeniu, ca respirația asmaticilor. La fabrica asta de zahăr am aflat că viața nu este așa cum se spune, adică melodioasă, gingașă, blândă, ci doar că e o melasă - umedă, lipicioasă, care miroase a baligă și nu face doi bani.
Despre "Ea", cu "e" mare, mai pot spune doar că a lăsat în urmă o fierbințeală din cauza căreia frunzele devin nevrotice. În rest, e doar o amintire despre săruturi și ploi, când octombrie, pe străzi, începe să strige răgușit, ca un vânzător de burlane care n-a reușit să se tocmească cu nimeni.

fără vise dormea orașul prăbușit în rigole / și doar ferestrele mai sclipeau verde, cât un mugure abia plesnit / suflete, dă-mi mâna ta, îmi ziceai, / e posibil să te rătăcești printre atâtea vitrine, lampadare și porți / abia te-am regăsit ca pe un rid de care uitasem, / uite cum devine pregnant, aici, unde linia vieții curge tot mai sinuos, / ca sângele, ca sângele când aerul nu mai poate susține zborul // orașul acesta ar putea să te pervertească, suflete, / te-ai putea întuneca și nopțile ți-ar deveni lichide și pline de însingurare / ca un castan care nu mai știe să înflorească, / dragul meu, nu-mi doresc decât să-ți fie atât de bine cât să poți să te scuturi / de toată sarea care te-a făcut atât de minunat și confuz // dormea orașul un somn de bețiv, / ar fi vrut să bolborosească din streșini / și din burlane ar fi vrut să expectoreze orele pline de praf / eu, ca un soldat care a pierdut absolut toate războaiele știute și neștiute, / pășeam pe asfaltul moale precum inima când tresaltă, / ah, ar fi putut fi o altă zi în care să uit / că doar dragostea e cea care conferă echilibru și logică // precum o ilustrată veche părea acea clipă în care tu, dintr-un gest reflex, / mi-ai făcut semne să tac, / aici, dragul meu, ne iubim pe mutește, iar eu, febril, îți vorbeam din degete / și din fiecare fir de păr alb pe care-l descopeream
de la o îmbrățișare la alta / tot ceea ce contează e doar sudoarea care se urcă-n tavan / și se transformă în nori dulci și sărați / până când timpul se comprimă și-ncepe să țipe

Iarna mor iepurii, draga mea, iar strigătul lor se-aude până la marginea gerului, lovindu-se de salcâmii de pe lumea cealaltă. Abia atunci câmpia, trasă la față, se duce la culcare, luminată de-o felie de pepene galben, ca un opaiț a cărui flacără abia dacă reușește să deslușească zgomotele și umbrele fânarelor.
Nici țipenie pe ulița care abia se ghicește printre gardurile la fel de scunde ca prispele, peste care, de umezeală, au mucegăit rogojinele și visele de peste an.
Doarme satul cu gura căscată, ca un bătrân pe care moartea l-a uitat direct în tabloul de familie, din odaia unde se țin lucrurile de zestre și sărbătorile. Doarme printre pleduri, printre lungi șine de cale ferată semănând cu șireturile ghetelor desperecheate.
În arie, în colțul dinspre liliac, a rămas doar lanțul câinelui, cât să păzească bucătăria de vară, porumbarul vechi și pirostriile. În rest, e doar un gol subțire cât ridurile de la încheietura palmei, ca niște brățări. Doar țipătul locomotivei, în triajul vechi, desfundă zăbrelele dintre ferestre.
E o liniște la fel de crocantă precum roșcovele, când orele devin posomorâte ca un navetist care a scăpat rata.
Dincolo de-acestea, în odaia scundă, unde gândurile mele au scorojit varul de pe pereți și unde miroase a lut vechi, ca-ntr-o fântănă secată, pe godin fierbe laptele cu care o să ademenesc șarpele casei.
Pe sub ușa închisă cu ivărul, doar îndoiala se mai strecoară, albă și dulce, ca o colivă plină de zahăr mâncată direct din podul palmei.
Aici am rămas, draga mea, blajin ca un ied abia înțărcat, cât să urmăresc, prin fereatra îngustă, respirația pândarilor, zâmbetul știrb al gardurilor, ulucile retezate de cuiburi părăsite de berze și sperietorile la fel de neliniștite ca un ospiciu, în plină nevroză. E un câmp bântuit de mirese fugite de-acasă, de impiegați dirijând vagoane în gări imaginare și de semne la fel de timide și de tainice precum sărutul fetelor tinere în oglindă.
Când mor iepurii, prin geamul oval, înserarea se furișează cu un zgomot sec, ca și când ai călca pe gheața subțire direct cu tălpile goale visate de ologi.

E bine la orfelinat, așa spune mama. Orfelinatul ăsta e un fel de casă unde stau copiii fără părinți. Aici sunt alte femei care sunt, toate, mamele copiilor. Eu nu înțeleg de ce trebuie să stau aici, că doar avem părinți. Nici Mihăiță nu știe. Mama tace alb, ca sarea căzută pe jos și strânsă cu mătura în colțul camerei. Acum, am mers la frizer, fiindcă directoarea de-a colo ne-a căutat în cap și-a spus c-avem lindeni. Lindenii ăștia sunt niște gândăcei, pe care-i faci de foame, și care ți se plimbă prin păr și te fac să te scarpini până-ți dă sângele. Să te duci să-i tunzi zero, spune directoarea. Apoi urlă către o altă femeie, îmbrăcată în alb: Auzi, fă, vezi să n-aibă și scabie! Eu nu știu ce-i aia scabie, o să-l întreb pe tata, după ce vine de la pușcărie, unde a ajuns fiindcă a furat porumb de fiert. Așa a spus la judecător, că a furat porumb de fiert fiindcă vroia să ne dea nouă să mâncăm, că ne era poftă. A știut judecătorul ce-a știut! Noi n-aveam poftă de porumb de fiert. Nouă ne era poftă de înghețată. Toată vara aia, la alimentara, dintr-o bâzâitoare, așa-i spuneam noi acelei mașini care avea două manete, una pentru înghețată de vanilie și una pentru înghețată de ciocolată, un nene a vândut înghețată la toți copiii din cartier. Eu n-am mâncat. Nu știu ce s-a întâmplat, dar atunci n-a mai murit nimeni. Așa că n-am avut de unde să fac rost de bani, măcar un leu, cât să-mi iau o înghețată. Nenea de la înghețată te și întreba de care vrei. Iar eu știam răspunsul din memorie, atât eram de deștept! Combinată, nene, combinată! Adică și de vanilie, dar și de ciocolată. D-aia spun că tata a mințit când a ajuns în fața judecătorului. Acolo, mama a plâns. S-a rugat de omul ăla îmbrăcat în negru, ca un dricar, să-l lase pe tata acasă, că nu poate să ne țină singură și că-i bolnavă. Da, că e bolnavă rău. Apoi procurorul a spus că tata merită să stea la pușcărie că, oricum, nu are grijă de noi, adică de mine și de Mihăiță, că e un bețiv și că are o țiitoare. Þiitoarea asta e o altă femeie, dar căreia mama îi spune curvă. Iar ai dormit la curvă, bețivule, d-aia nu mai ai bani pentru copiii tăi, îl tot cicălea mama. Tata spunea că-l agasează cu gura aia a ei. O să ajungi vai de capul tău, iar el îi spunea să nu mai cobească. Acum, tata trebuie să stea doi ani la pușcărie. Iar doi ani înseamnă mult, două ierni și două veri, adică patru vacanțe. Vecina de lângă noi, moldoveanca, a încercat s-o liniștească pe mama. Îi spunea că și pușcăria a fost construită de oameni, tot pentru oameni. Însă mama se tot tânguia, că nu poate face față la doi copii și că o să ajungă la balamuc cu atâtea necazuri. După care ofta adânc. Uite, nu mai am nici săpun în casă. Cu ce să-i spăl? Și ne spăla cu leșie, adusă de la tușa de la țară.
Acum, eu stau pe scaunul frizerului, iar nenea frizerul are un aparat care te lasă fără păr. Aparatul ăsta are o lamă, îți este trecută prin păr și, gata, rămâi fără el. Frizerul e chior, nu vede lindenii sau nu vrea s-o supere și mai tare pe mama. O vede că-i plânsă. Și Mihăiță plânge. E rândul lui să fie tuns zero, adică să rămână fără păr. În frizerie, miroase frumos: a lavandă, cu care-și dă și tata, după ce se bărbierește. Asta o face duminica dimineața, când mă trimite pe mine să-i cumpăr două sticle de vin de masă, dar de masă, da?, și-o lamă de ras, de la tutungerie, unde vinde Șchiopul, așa-i zice tot cartierul, fiindcă n-are un picior, l-a pierdut pe front. Frontul ăsta e un loc unde se adună capitaliștii care nu vor ca noi să locuim la bloc și de la care primim banane, de la ei de la fabrică. Acolo, Șchiopul, adică vânzătorul de la tutungerie, s-a bătut cu ei. Cică le striga: De ce vreți să furați copiii, mă, futu-vă-n gură de capitaliști! Frizerul o întreabă pe mama dacă vrea să ne frece și cu gaz în cap. Mama se-nroșeșete și-i face semn doar din ochi. Eu stau pe vine și mă joc cu părul lui Mihăiță, care a fost tuns de frizer. Părul lui Mihăiță e galben și e moale, parcă e o blană de iepure. Iar iepurele e cel mai fricos animal. El fuge foarte tare și este alergat de vânători, care vor să-l împuște. Câteodată, când îi este foarte frică, iepurele începe să țipe. Iar țipătul lui sparge ferestrele de la oraș, după care se rostogolește și să scufundă în fluviu. Strigătele înecate ale iepurilor e ca o liniște care te face să plângi direct din vârful degetelor.

De parcă ar aștepta cuminți, la semafor, manechinele din vitrina galanteriei din colț, atât îmi este dor de tine, galben și și dulce, ca pojghița laptelui lăsat să se prindă.
Da, au ieșit pe străzi manechinele din galanterie, doar busturi și tricouri mulate, doar picioare, acoperite cu ciorapi subțiri, de mătase, cât să umple strada cu un aer cald și vibrând ca fluturii în jurul neoanelor care țipă prelung și alb, ca un perete plin de condens.
E un oraș în care noaptea coboară precum obloanele metalice, ruginit și zgomotos, cât să facă să tresalte rigolele și sala de așteptare a autogării, acolo unde aștept și fumez direct din vârful unghiilor și de unde autobuze, neapărat albastre, freamătă de plecare, neliniștit și imprevizibil, ca inima, ca inima.
Pe fire de iederă coboară noaptea, când mie îmi este dor de tine, draga mea, ca de un aer sărat și strecurat pe sub tocul ferestrei, cât să fluture mușcatele și perdelele, abia perceptibil, ca un ornic lovit de un atac cerebral.
Printre stâlpi - doar pungi ciufulite, ca semne ale acestei înserări, purtate de tusea țevilor de eșapament și alergând precum orbii, dintr-un perete în alt perete, printre geamurile cu luminile trase și direct printre adolescenți cuprinși de acnee și febră.
O să-ți las în fiecare cutie poștală câteva rânduri la care, să știi, nu aștept răspuns, câtă vreme doar taxiurile, înghesuite și contorsionate, mai fac dragoste, încet și tandru, chiar în mijlocul intersecției, unde semaforul țipă roșu, ca asfințiturile, după furtună.
Ce loc grozav să te tulburi este acest oraș care urlă din ușile totdeauna închise și la care nu bate nimeni! Doar fire purtând mesaje-instant și țevile galbene, de gaz-metan, răsucite și stinghere precum șireturile desperecheate, spânzurând aerul, doar semne lăsate cu unghiile, de navetiști, pe zidurile blocurilor noi. E un loc în care teama se furișează direct în buzunare, în sertare, în ceștile de cafea, agil și tăcut, după care-ți dă dependență, ca un narcotic.
Draga mea, uite, îți spun că e posibil ca această zi să moară de teamă și de singurătate, precum prigoriile prinse de ger. În rest, în acest spațiu îngust și necunoscut, alarmele se-aud până în ușa spitalului de urgență unde, pe targă, așteaptă să fie preluat conturul de cretă al acestei înserări care a fost lovită accidental, direct pe trecerea de pietoni, de camionul de pepeni.

draga mea, s-au revărsat castanii peste oraș / și teii s-au revărsat, / aerul e galben, ca un ceai îndulcit cu miere, / iată, au căpiat fluturii și semafoarele / când doar bucuria de a te ști este mai înaltă / decât orizontul, când te uiți printre gene // în podul palmei o să-ți desenez corăbii și mări, / și lanuri despletite o să-ți desenez, draga mea / e o zi care ar putea să se deschidă la fel de delicat / ca o dragoste nouă, / ce bine e, ce bine e, suflete, / când știu că până și orele sunt amețite de acest / parfum primenit și care-ar putea să strige, să strige / până vor crăpa nucile abia înverzite // sunt amicul de taină al lampadarelor, / vorbesc cu streșinile, în limba păsărilor toropite, ca și asflatul, în iunie / și cu porțile vorbesc, direct din ochi, / iată, aici, la colțul dintre noapte și zi, îți fac un semn tainic / direct cu fumul țigării, cât să știi că sunt atât de alb / de parcă sunt născut în zăpezi și saline // e-hei, orașul mă primește cald și moale ca inimile, când sunt mângâiate, / o să mă pierd printre manechinele dintre o stradă și alta / până când vei înțelege că-ți fac semne, direct din memorie, / la fel de frenetice ca un spital de nevroze // în rest, îmi e la fel de bine de parcă urmează să mor, /aș putea cânta din degete și din fluierul picioarelor / până când întunericul se va așterne, beat, peste orașul / care-ar urma să doarmă prăbușit în rigole // uite, / pe tălpi port pudra acestei zile la fel de buimace / ca un accident cerebral // mai rămâne să-ți scriu / că strada nu mai are ecouri sau aripi

pe strada 9, din titu, trece ea cu părul în flăcări / ar părea ca poate călca pe ape, atât de duios îi e mersul / nu există explozii, ci doar o sfânta mare tandrețe / în felul în care ea rătăcește de pe un trotuar pe altul, / ușor amețită de seara aceasta care ar putea să lăcrimeze subțire, din degete și trestii // draga de ea, uite-o cât de moale pășește și atât de frumoasă / că ar urma să înfioare vitrinele / și streșinile toate, în urma ei, ar putea să se bucure sec, de parc-ar veni ploaia // ea e femeia care tulbură luciul ferestrei / și-n fața căreia fac plecăciuni adânci, direct din memorie, / acolo unde stau și număr scrumul dintre o așteptare și alta / o, da, o iubesc cu toate aripile / și-aș putea să-i susur povești despre rujuri și măști, / despre poșete și aer, cât mai mult aer, / tot atât cât respiră îngerii, atunci când fac dragoste / direct din rugi / și din aure // cu părul în flăcări trece ea puțin amețită / în vreme ce, în spatele ei, pășesc și eu ținându-i umbra de mână / suflete, cum aș putea împăca ziua de azi cu ziua de mâine / când urmează o noapte tot la fel de lungă / precum trenurile de marfă din gările părăsite // această oră care se scurge alb și sărat / ca apele calcaroase / e doar un umăr care așteaptă să fie îmbrățișat cât mai aproape de cer / numai tu, ușor dulce și atât de preocupată / te-ai oprit dincolo de magazinul de marochinărie, / cât să-ți potrivești o șuviță rebelă / ca un ied scăpat în mărăcinișuri // pe strada 9, din titu, / draga de ea, atât de încet se scurge de parcă urmează să tacă / începând de la coapse și sâni

E cald în autobuz, ca-ntr-un salon de nou-născuți prematur. E cald și mă simt cât se poate de bine. În buzunar, la pantaloni, pipăi cele două bancnote luate pe ceasul meu electronic, achiziționat în urmă cu două luni, de la un brunet, chiar pe strada mare, unde funcționează un talcioc și de unde poți cumpăra spițe de bicicletă, mături, anvelope, bărci pneumatice, bigudiuri, bocanci ortopedici și gumă de mestecat. N-am avut altă soluție și nici nu vedeam altă posibilitate, în această zi care tot cască de-i trosnesc fălcile, să fac rost de bani. M-am tocmit cu șoferul de autobuz câteva minute, încercând să-l conving că e o sculă cu care poți da pe spate pe oricine, mai ales pe femeile care lucrează la confecția. Scrie pe el "Seiko" și "Made in Japan", așa că astea sunt argumente mai mult decât suficiente cât să-l determine să mă ia, gratuit, în autobuz, dar și să-mi rămână un rest cât să-mi pot lua, la coborâre, un pachet de țigări cu filtru. D-aia, vă spuneam, mă simt așa bine.
La redacția aia de înțepeniți, unde am lucrat la rubrica de cultură vreo două săptămâni, n-a fost chip să-mi iau lichidarea. Redactorul-șef, cu o mutră de mâncător de mici, mi-a spus sec și acru: Nu, nu se poate azi, vino și tu săptămâna viitoare. Apoi mi-a explicat, fără nici un chef, de parcă-l plictisea mutra mea pe care se citea disperarea, că e contabila bolnavă sau gravidă, n-am înțeles prea bine, dar nici nu mai avea importanță. Știam că tot eu sunt cel vinovat, câtă vreme am vrut s-o fac pe deșteptul și să-l umilesc punându-l să-i corecteze textele lui Neruda. I-am scuipat și eu printre dinți, asta ca să nu-i rămân dator: Nu-i așa că tu poți cânta sonate direct din flautul burlanelor?, dar n-am mai așteptat răspunsul, am tras repede ușa după mine, dar nu suficient de iute cât să nu-i aud râgâitul: Futu-te-n gură de maimuțoi!
D-aia vă spun: avea dreptate aia bătrână! Mă tot pisa să fiu ascultător și să-mi văd de treaba mea. Să fiu serios și să-mi găsesc un loc de muncă stabil. Asta ar fi însemnat, apoi, că sunt apt să-mi găsesc și-o nevastă. Dacă și ea ar fi avut un loc de muncă stabil, se putea spune că suntem doi oameni responsabili și care pot face, invariabil, copii. Iar eu tocmai asta nu înțelegeam: care e treaba mea?! Fiule, astâmpără-te, că-ți trece vremea! Ascultă și tu de cei mari și fă ce-ți spun ei! Opinia mea, în schimb, era că "ăia mari", în general, nu făceau mare lucru, în afară de umbră, dar și aia fără vreo utilitate anume, câtă vreme era orizontală, din cauza burții. Dar nu-i spuneam toate acestea, căci nu ar fi însemnat decât s-o supăr, iar argumentele ei sunt de necontestat în raport cu cele ale mele: ar fi plâns, ușor, în broboadă, cât să mă scoată din sărite și să mă facă, normal, normal, nooormaaal, să mă simt tot eu culpabil!
Acum, aici, e cald și e bine. Lângă mine, sforăind ușor, cu capul rezemat de geam, mirosind a rachiu de fructe, un navetist doarme dus. Visează oglinzi care zâmbesc din reflexii, precum ochii femeilor tinere. Șoferul e și el fericit: când și când, privește mândru la mâna stângă, spre ceasul al cărui cadran poate fi luminat dacă apeși unul din cele patru butoane de pe margine. Mai în spate, rumenă, o altă femeie alăptează. Copilul mai mult molfăie. Din difuzor, se anunță că, la Calafat, Dunărea scade 8 centimetri, iar șoferul, cu un gest mecanic, apasă pe un buton, situat pe bordul autobuzului, iar din boxe începe să răsune hitul acelei veri, din cauza căruia nu m-am putut odihni azi-noapte: Pe la 16 ani, Cenușăreaso, / Începuși să-ți faci dușmani.
Da, e bine, e cum nu se poate mai bine. Bătrânica, venită de la oraș, unde a târguit prescuri și ulei de floarea-soarelui, privește pe geam aerul care stă spânzurat între stîlpii de înaltă tensiune. Drumul șerpuiește ca un bețiv care a uitat drumul către casă. Abia când cobor îi fac semn Sylviei că a făcut bine când s-a decis să intre cu capul în cuptorul de la aragaz.

Avea dreptate mama când spunea că este bine la orfelinat. Mihăiță, fratele meu, stă tot aici, dar într-o altă clădire, pentru ăia mici. Sunt tuns la chelie și semăn cu un pui de vrabie, adică tremur din tot corpul și-mi este foame tot timpul. Dar e bine! Seara, ne adunăm în camera de studiu care, în același timp, e și cameră de joacă, și ne uităm la videoproiector, împreună cu Doamna. E ca la cinema, numai că nu cumpără nimeni bilet. Doamnea e cea care ne explică imaginile colorate, la care nu ne săturăm să privim, deși le-am văzut și aseară, și-n fiecare seară, și-o să le vedem și în seara care o să vină mâine. Pe un ecran, sunt nște copii care au plecat la pescuit. Au o barcă roșie, ca gingiile, după ce ai mâncat mămăligă fierbinte. Sau ca miezul de pepene. Eu sunt cel care conduce barca! Se duc să prindă pește, dar pe mare, unde sunt valuri uriașe, cât un bloc, dar și balene. Eu n-am prins balene, ci doar guvizi bulbucați și de culoarea nisipului, pe malul privalului. Copiii prind un pește-spadă, care e un fel de rechin, deci are dinți de metal, ca fierăstrăul cu care bunicul a tăiat salcâmul din curte, după ce a murit bunica. Peștele ăsta, însă, în loc de nas are o țepușă lungă de o sută de metri. Dacă te împunge cu ea, mori și te iau dropiile pe lumea cealaltă, pe unde aleargă ele, când bate vântul. Iar nouă ne este frică de dropii! Așa că țipăm. Noroc cu mine, care știu ce trebuie făcut: scot din buzunar un balon galben, ca o bășică de porc, și-l umflu cât mă țin puterile. Peștele-spadă, care e prost de bubuie, vine cu țepușa și sparge balonul, care pocnește, iar el se sperie și fuge. Gata, am scăpat!
Apoi ne jucăm fel de fel de jocuri. Ciuciu, că e aici un băiat căruia noi așa îi spunem, deși pe el îl cheamă Toader Anton, e cel care știe cum se fac copiii cu adevărat. El mai are cinci frați, care sunt și ei la orfelinat, dar nu aici, ci la altul. Noi credem că el a fost și la școala de corecție. E mai deștept ca noi: când vorbește, își ține mâinile în buzunarele de la pantaloni și, înainte să răspundă, își acoperă o nară cu un deget și-și suflă nasul. Știe și să scuipe printre dinți! E mereu pedepsit de Doamna, fiindcă vorbește prostii. Spune că copiii se fac simplu: Pula-n pizdă, fraierilor! Iar noi râdem de ne prăpădim. Părinții lui sunt acasă la el. Despre ei spune așa: Le fut morții-n cur, că ei stau și se fute și pe mine mă ține la orfelinat! E cel mai curajos dintre noi. Când o să fie mare, spune c-o să se facă aviator și nu bulangiu, ca ta-su. Un bulangiu, ne-a spus el, e un bulangiu. Atât! Eu știam că trebuie să te săruți franțuzește, ca să faci copii. La fel ca țiganii, cu limba, bleah! Însă Ciuciu ne arată cum: merge și dă din cur, ca Petrică-Nebunul, omul ăla de care râdeam cu Cristi, vecinul meu de la patru.
Apoi mai e și Ancuța. Ea nici nu mănâncă și plânge din orice. Părinții ei, așa ne spune, au divorțat. Și-au împărțit toate mobilele: televizorul, frigiderul Fram, păturile, cratițele și păpușile ei. Pe ea n-au avut cum s-o-mpartă, așa că a ajuns aici. Mie îmi place de Ancuța! I-am și spus că vreau să fie nevasta mea. Ea sau Irina, nu m-am hotărât încă. Mai fug pe la bucătărie, când nu este îngrijitoarea atentă și stă și bea cafea și fumează, și fur biscuiți. Sunt ascunși bine, într-un dulap care are niște urechi pe care e pus un lacăt. Dar lacătul nu e încuiat, mi-am dat eu seama, e pus numai de formă. Așa că mă strecor acolo și șterpelesc biscuiți, vreo doi-trei, să nu se prindă careva că lipsesc din ei. Dacă ești prins la furat, ești pedepsit: nu mai ai voie să vii la masă două zile și două nopți, adică o săptămâna. Și poți să mori de foame! Sunt mai multe feluri de-a muri. Mai poți muri și de sete. Sau de cancer. Cancerul ăsta este o boală pe care o au capitaliștii. Când se îmbolnăvesc de cancer, iar ei se îmbolnăvesc foarte des de boala asta, vin și răpesc copiii de la noi de la bloc. Le iau organele, inima, rinichii, ficatul și plămânii, ca să fie din nou tineri și să trăiască o sută de ani. Dacă un capitalist își pune o inimă de copil de la noi din bloc, nu numai că devine mai tânăr, dar începe să-i placă și roșcovele. Iar roșcovele sunt foarte bune! Au coaja tare, ca miezul de pâine, iar înăuntru se găsește o pastă dulceagă, ca marmelada.
La orfelinat mai e și Râzgâiata. Așa îi spunem noi, Râzgâiata. Dacă Ancuța încă nu mi-a spus dacă vrea să fie sau nu nevasta mea, Râzgâiata se ține scai de mine. Eu sunt nevasta ta, m-auzi, nemernicule?, tot strigă după mine. Apoi își țuguie buzele și mă întreabă: Mă iumbești? Dacă nu îmi spui că mă iumbești, iau somnifere și mă sinucid, nenorocitule. Iar eu nu vreau să se sinucidă, așa că-i spun în silă: Da, fă, te iumbesc. Dar tot nu scap, pentru că trebuie să-i spun și cât de mult o iumbesc, iar la întrebarea asta nu știu ce să-i răspund. Mă scarpin în cap: Te iumbesc cât șinele de cale ferată, adică de-aici și până pe lumea cealaltă.

Un sfert de veac l-am uitat pe Grigore Hagiu. Mi-l închipuiam un personaj mic, negricios, nevrotic, precum Bacovia. E drept, nici acum nu știu cum a arătat în viața lui pământeană, dar mie îmi convine imaginea asta pe care mi-am construit-o despre el. Mă gândeam că, mai târziu, o să-i semăn. C-o să port o pălărie cu borurile mari. C-o să mă plimb printr-un București prăfuit, căutând pădurile care arată totdeauna nordul. Sau fumul morților, că și el face același lucru. "Ei", cu "e" mare, i-am făcut cunoștință cu acesta, ca o recompensă că m-a ajutat să-l înțeleg pe Rahmaninov, în perioada când acesta era obsedat de propriile-i trăiri. I-am spus: Uite, îl iubesc mai mult pe Hagiu. E de vârstă cu tata, dar am învățat mai multe de la el, deși nu l-am văzut niciodată. Apoi îi vorbeam în șoaptă, în vreme ce ea avea aerul vag că mă-nțelege, despre stilizarea sonetului, la moderniști.
Pe-atunci, străzile aveau aripi și fluturau alb, direct din trecerile de pietoni și din cearceafurile puse la uscat pe culmile din balcoane. Iar vitrinele erau niște ochi cu care orașul ne privea uimit, ca un orb care nu-nțelege ce-i aia lumina. Era și mai mult spațiu, iar săruturile aveau gust de scorțișoară cu nuci.
Desigur, Hagiu era născut printr-un orășel din Moldova, însă-i asociam imaginea cu aglomerația urbană din București, mai ales că știam că acolo avea să moară, într-o iarnă la fel de bolnavă ca veacul, când te simți copleșit de griji, singurătate și teamă. Nu știu dacă mă asculta fiindcă informațiile deținute de mine erau esențiale pentru stabilirea unor viitoare raporturi maritale, mai ales că ne gândeam că e mai mult decât firesc să fim împreună și peste 5 ani, sau 10, sau 100, era ceva unanim-acceptat, dar cred că-i făcea plăcere, mai ales când declamam că părinții nu ne pot da ca dar de sfârșit decât priveliștea morții lor. Și ne cutremuram împreună, tulburați de această posibilitate implacabilă.
Printre frunzișuri, ploi repezi și ore scorojite de-așteptare, Grigore Hagiu răsuna grav, ca o vecernie: Puțină liniște, / Puțină reculegere, / Până la temelie, / Până la ștergere, în timp ce liliacul tot se căznea să erupă din muguri în primăvara aceea în care un Dumnezeu alienat amestecase, de-a valma, culorile, în contraste stranii, precum țipătul asfințitului, când lumina devine tot mai puțină și-ncepe să crape precum o tencuială veche.
Un sfert de veac l-am uitat. Nici nu l-am mai atins și nici nu am mai vrut să mă gândesc la el. Grigore Hagiu n-a făcut niciodată piața, să cumpere ceapă verde și cartofi, câtă vreme căuta frunzele uscate, care se scuturau în toamnă, cât să-i incizeze gâtul cât mai profund. Vorba lui: până la ștergere.
Despre "Ea", cu "e" mare, mai trebuie spus că și-a dat pe tot corpul cu o cremă protectoare, care s-o ferească de frig, de veghe, de țipete și de răutatea tuturor celorlalți oameni, când poveștile lor încep să curgă soioase pe stradă, ca apele din rigole, după furtună.

Ca florile făcute de ger este privirea ta ce mușcă din luciul ferestrei, ca și când de ani s-ar scutura, direct de la picioare, păduricea de salcâmi, triajul vechi și coliba părăsită până și de pândar.
Pe acest câmp de ace aleargă, frenetic și alb, doar sperietori, înalte și ciufulite precum aracii, când se scutură bruma, iar țipătul lor se reflectă în oglinda de deasupra opaițului care fumegă peste ștergar și peste calendarul bisericesc.
De dor, îți spun, de dor îmi vor crăpa buzele, unghiile și tălpile, la fel cum se scorojesc pereții din tule, când vântul începe să capete vigoare și să fluiere din streșini și stuf.
Poate nici n-auzi. Poate nici nu vezi cum această cărare se împleticește-n așteptarea ta, precum limbile ceasului, când orele curg răvășite precum nucii, când lăcrimează direct din jordii și corbi. Nevermore, draga mea, nevermore, acesta e cuvântul pe care gerul îl desenează pe geamul luminat oval, când respiră câmpia doar din fântânile cu cumpănă și din cimitirele luminate, precum odăile bune, doar de candele.
În rest, această apă cu chipuri, care este așteptarea ta, ascunde un strigăt peste care, ca pe găleata cu laptele curs din ugerul sticlos al iernii, am pus un tocătorul de lemn, cât să nu poată pătrunde praful acestei dimineți.
Încărcat sunt de nesomnul acestei zile care vine doar cu trenurile de marfă, încet și imprecis, pe linii secundare unde, răvășită de emoție, așteaptă acestă oră - plină de neliniște, când sinuciderea nu mai este o opțiune, ci o necesitate.
Direct în căușul palmei, aici te-am ascuns, cât mai aproape de linia sângelui, ca pe un aer vechi ce luminează, discret, așteptarea.
Draga mea, nu mai e loc decât de fânare și porți, de șarete și uliți, când turla bisericii e locul de unde clopotarul, după ce a fost acoperit de porumbei, s-a apucat să hălăduiască pe străzi, umbra lui anunțând că ziua aceasta e tot o umbră, dar a celei de ieri.
Atât mai e de făcut: trebuie măturat albul pereților cu privirea, până când se va naște o liniște nouă și tot la fel de înaltă precum strigătul acestei ore aplatizate și cu venele secționate de locomotiva cu aburi.

Îți amintești? Strada curgea între două maluri de vitrine ovale și încărcate de suspiciune și de unde, aproape mirate, manechinele ne făceau semne frenetice din mâini, de parcă urmau să rămână fără surâsuri și aripi.
Da, strada aceea sforăia din toate tevile de eșapament, părând un frizer astmatic ațipit imediat după pauza de prânz, în mijlocul scuarului, care era mai degrabă o limbă verde de gușter călcat de autobuzul de linie.
A iod mirosea strada-ceea, a iod și-a cerneală tipografică scursă din ziarele de la toneta din colț, care flutura, în vântul scund și fierbinte, din reviste, precum batistele, la despărțire.
Pe strada aceea, casele erau mai înalte din ferestre și mai răgușite din uși, ca majordomnii, și erau tencuite și unite unele de altele, cu iederă. Cu iederă și cu vise pline de răvășire, ca îndrăgostiții.
Avea un umăr aparte strada aceea, ceva mai alb și mai înalt decât celălalt, ca și când în picioare ar fi avut încălțări desperecheate, cu tocuri de mărimi diferite. Așa că părea că merge și plânge împleticit, precum sperietorile lovite de insolație sau direct de mașina salvării.
Pe strada aceea, îți amintești?, merii înfloreau în septembrie, după care începeau să se îmbrățișeze din ramuri și să se sărute, în tihnă, direct din scorburile pe care eu le confundam cu cutiile poștale și unde-ți lăsam mesaje alarmiste, de parcă fără tine ar fi urmat să vină sfârșitul lumii.
Era tare frumoasă strada-ceea și plină de nisip ca o scoică de râu și care surâdea, cu gura până la urechi, din garduri și din trecerile de pietoni.
Nu avea orizont și nici margini, exact ca o dragoste care abia se-nfiripă și ca o liniște nouă crescută în maci și direct în cuptorul de pâine.
Era ca o cărare adâncă pe care, de câte ori pășeam pe ea, mi se făcea un dor de tine atât de cumplit că nu puteam sta altfel decât chircit și întunecat, ca un nuc fraged după ce a fost bătut de jordiile copiilor de la marginea cartierului.
În rest, mulțimea pestriță cobora și urca tot timpul de-a lungul ei, într-un convoi nesfârșit, ca și când orașul urma să moară a doua zi. Numai manechinele surâdeau a lehamite și cu subînțeles. Iar eu n-am înțeles nicodată de ce.

(Ar putea țipa acest oraș direct din depresii, precum salcâmii când sunt acoperiți de întunecare și teamă, când seara se coboară direct de pe funii, fluturând rece și fals, ca rufele puse la uscat, după ce au fost clătite cu hipoclorit.
Aici sunt, aici, gândindu-mă că străzile mai au puterea să urle precum nălucile când sunt speriate și plânse).
Iar asta nu e viață! Și, indubitabil, de câte ori nu am țigări, când nimeresc zile pline de zer, care nu prevestesc nimic bun, îmi amintesc că am ratat câte o șansă capitală în a mă căpătui. Iar asta este o astfel de zi, moale și lipicioasă precum alvița, în iulie, când căldura devine lichidă, verde și plină de misticism, ca-n saloanele de terapie intensivă, unde sufletele se adapă din fântânile de pe lumea cealaltă.
Dar e bine, îmi spun, e bine! Sunt amicul Sylviei Plath, îmi place să cânt la trompetă, iar cu tine mă trezesc numai strivită-ntre gene, când mersul meu, de-a lungul străzii principale, din acest oraș cu mințile rătăcite și cu ochii săriți din orbite, precum cei ai gușterilor călcați de mașina de pâine, e doar o largă respirație a câmpiei, după ce mor salcâmii. E un oraș unde, la semafoare, opresc numai dropiile, după reguli tot la fel de precise ca un ornic lovit de demență. Apar de niciunde, cu o viteză amețitoare, învolburate și pline de praf, ca o sâmbătă, iar scrâșnetul frânelor puse de ele, la trecerea de pietoni, fac să tresară sperietorile, deja alienate.
Într-o astfel de zi a murit tata. Înainte de asta, s-a dus până la magazinul din colț, care e amplasat într-o baracă metalică și, după ce și-a cumpărat un pachet de Carpați cu filtru, neapărat cu filtru, și-a aprins o țigară din care a tras ca și când n-ar mai fi fumat de zile bune sau ca și când ar fi știut că este ultima. Au fost diferite variante ale morții lui. Nevastă-sa, mai precis curva, cum o numea aia bătrână, a spus că s-a prăbușit ca un sac de cartofi, chiar pe trotuar. Mihăiță, fratele meu, spune că a simțit c-o să moară, căci nu se mai dăduse jos din pat de zile întregi, iar în acea dimineața, după ce a stat și-a privit în colțul întunecat al casei, unde sunt icoanele, s-a apucat să bolborosească, să înșire vorbe fără rost, apoi a ieșit în fața blocului, după care s-a luat la ceartă cu femeia de serviciu: E prea multă mizerie, fă, e prea multă mizerie! Iar femeia de serviciu, normal, n-a putut nici ea să-și țină gura. Așa că i-a aruncat o privire încărcată de ură, scuipându-i printre dinți: Du-te-n casă, boșorogule! Iar tata n-a ascultat-o. La primul stâlp, s-a aplecat să-și încheie șiretul de la ghete, apoi a constatat că a ieșit desculț și că-i vară, fapt care l-a bucurat nespus. Praful acelei zile era cleios ca un sărut. Atunci a fost ultima oară când tata s-a sărutat direct cu praful din mijlocul străzii, după care, mulțumit, s-a dus, în sfârșit, la dugheana din colț.
Vânzătoarea s-a alarmat ulterior, când l-a văzut prăbușit în mijlocul stăzii. Întâmplarea asta extraordinară avea s-o urmărească tot restul zilei, așa că a povestit-o oricui a fost dispus s-o asculte. A venit în pijamale, fato, neras, cu privirile rătăcite, și mi-a zis săru-mâna! Apoi mi-a cerut un pachet de țigări! După care a murit.
Desigur, eu nu cred nimic din toate astea. Ziua aceea, care m-a găsit tot la fel de buimac ca un râu răvășit de ploi repezi, a venit ca un mucegai, adică pe nesimțite, după care s-a apucat să tușească din ore, dar asta până la amiază când, în sfârșit, tata apucase să moară. În urma lui, a rămas o mască de gumă pe care, ulterior, niște copii, în glumă, s-au apucat s-o ia la șuturi, ca pe-o minge de fotbal.
Și, din acea zi, iepurii au început să țipe de frică.

He! Ar fi fost bine, ar fi fost extraordinar de bine dacă aș fi avut un rest de țigară, cât să simt fumul de tutun inundându-mi traheea și, ulterior, plămânii. Lipsa țigării mă face nu numai irascibil, ci și să par șifonat, ca un șoșon folosit îndelung. D-aia spun: mare dreptate avea aia bătrână! Acum, dacă aș fi fost ascultător, eram și eu un om așezat, cu nevastă, copii, serviciu cu leafă fixă și debara garnisită cu cârnați de casă, cu dovleci-plăcintari, cu zacuscă și gemuri. Și tot la fel de adevărat este că mi-ar fi plăcut să am nu neapărat murături, cât copii, cât mai mulți, pe care să-i pun să recite din Borges, să pară mai inteligenți decât ai altora, hay tanta soledad en ese oro, apoi, brusc, să-i pun să-mi redea și traducera în românește, în varianta lui Novăceanu, că ăsta are vocație hispanistă, așa că aș fi ascultat un cor întreg de voci tot la fel de catifelate precum frunzele de lăptucă, declamând: Este atâta singurătate în acest aur. / Luna din această seara nu este cea văzută de primul om. Ceea ce e mai mult decât just!
Dar, iată-mă călcând moale pe luciul asfaltului, ca și când aș merge pe ape, fără o țintă anume câtă vreme o înmormântare nu este neapărat un reper și nici nu-mi poate aduce un venit astfel încât să-mi pot încheia socotelile din această zi cu burta plină. De altfel, am și uitat când am mâncat ultima oară, dar și vârsta este una la care acest fapt este doar un amănunt, iar siguranța timidă pe care-o afișez rezidă din faptul că am în buzunar, la blugii prespălați, aduși, cu atâta trudă, din Turcia, de oamenii cu inițiativă, două hârtii cu care aș putea oricând achiziționa nicotina care-mi lipsește din organism și care mă face să gândesc cu încetinitorul, de parcă aș avea în față o rolă dintr-un film vechi care se desfășoară greoi, ca și când ar fi expusă manual, de către un ciung.
Dar mă simt bine, atâta vreme cât nu eu, ci un altul, asemenea mie, ca-ntr-o oglindă, se prelinge pe lângă zidurile acestei zile care urlă din gura știrbă, din acest motiv putându-i-se vedea amigdalele, deja inflamate, ca un cer aprins de febră și rotund, rotund, așteptând să fete un amurg tot la fel învolburat precum inima, precum inima. (Când săruturile nu pot fi ascunse decât în scorburile salâmilor, întreaga câmpie ia foc direct de la roțile șaretelor care se strecoară printre grădini într-o goană atât de năvalnică, atât de întinsă că luciul potcoavelor devine un reper pentru trenurile de marfă din triajul vechi. E un timp când bostănăriile explodează cu un zgomot sec, din sperietori și din coliba pândarului, câtă vreme drumul către tine e presărat cu ape peste care orașul se scutură începând de la ferestre și streșini. Numai tu, numai tu și acest timp alienat care, Doamne, nu se mai termină!).
Aș fi avut, iată, acum o casă plină de copii, atâta timp cât cei din neamul meu sunt buni de sămânță, nevastă care să împletească, în neștire, șosete, ilice, fulare, în timp ce mestecă în ciorbă, dar și o debara plină de magiun de prune, care ar fi dat o altă dimensiune, o altă consistență existenței mele, și-așa lipsită de suport, câtă vreme se desfășoară între două adevăruri șchioape, când realitatea din luciul vitrinelor înșirate la strada mare e cu totul alta decât cea care încape între acești pereți la fel de albi precum frica și care nu se pot exprima decât prin semne, unele obscene, după care, fără motiv, se-apucă să țipe. Iar țipătul pereților din această cameră, în care aerul e totdeauna greu și umed, ca o batistă, se aseamănă cu o branulă prin care, direct în vene, ți se strecoară fâșii întregi dintr-o posibilitate înfăptuită plină de cinism precum un adolescent de coșuri și de vise erotice și cum sunt turlele bisericilor împovărate de regrete și de cuiburi de păsări cu timpanele sparte de dangăte repetate de clopot, în timpul maslului.

E bine la tușa de la țară. Stă la marginea satului, pe unde șerpuiește un drum sărat și alb, ca un brutar, care duce spre grădini și, ceva mai în lateral, la cimitir, unde e îngropată bunica. Drumul este străjuit de un canal de irigații, adânc de o sută de metri, și unde se pot pescui cărășei aurii și alți pești care-ți îndeplinesc trei dorințe. Eu n-am prins niciodată un astfel de pește.
În arie, mătușa trăncănește cu mama, lângă pirostrii, peste care stă un ceaun, unde fierbe o mână de apă amestecată c-o lingură de mălai. Terciul miroase tare frumos. A lut ars miroase. Și-a vânt.
Dacă vântul ar avea picioare, ar fi ca o sperietoare îmbrăcată în haine de mireasă și care ar alerga pe câmp, țipând precum locomotiva cu aburi, când intră în triaj, unde șinele de cale ferată se-amestecă precum venele, când ți se apleacă. Dar vântul nu are picioare, căci altfel ar fi nevoit să alerge cu tălpile goale și s-ar înțepa în ciulini. Ar sângera vântul și câmpia ar deveni roșie, ca o sân de femeie tânără, când alăptează. Așa că vântul are doar aripi și, cu ajutorul lor, mută norii și desenează pe cer forme ciudate de îngeri, fluturi și flori. Bunica vedea, însă, numai îngerii desenați de nori, după ce erau mișcați de vânt, pe cer. Spunea că sunt foarte mulți și că, atunci când plouă, de fapt plâng îngerii. Dar nu știa să-mi spună de ce. S-a-nrăit lumea, băiete, s-a-nrăit lumea...
Dacă ar mai fi trăit bunica, ar vedea și-acum fețele schimonosite de lacrimi ale norilor. Acum sunt albi și pufoși, precum vata de zahăr, și se plimbă cu o trăsură trasă de dropii. Dropiile sunt cele care aduc norii de-a lungul câmpiei, după care-i ascund printre tule, în gropile săpate de iepuri, printre mărăcinișuri. Când se usucă fața câmpiei, înseamnă fie că dropiile au plecat, fie că iepurii țin ferecați norii, în vizuinile alea ale lor care se întind pe sub pământ direct până pe lumea cealaltă. Când și când, la răspântii, norii țâșnesc la suprafață, sub formă de fântâni cu apă sălcie și de care niciodată nu te saturi. Nici câmpul nu se satură. Atunci când apa nu mai poate fi ținută de iepuri, aceasta țâșnește printre grădini și inundă câmpia și toată valea. Inundă și cimitirul de la capătul satului, primenind morții și făcând crucile să miroasă precum odăile bune, adică a mucegai și-a așternuturi curate, după ce au fost frecate cu leșie și zvântate la soare, în asfințit.
În spatele casei, în dreptul gardului, e un salcâm tânăr, în ramurile căruia și-a făcut cuib un guguștiuc. Mă privește mirat. Se-avântă în vârful unui stâlp de lemn, care e tot îmbibat de catran, după care se-apucă să-și scuture penele. E același guguștiuc de anul trecut, pe care am vrut să-l prind, pe când era pui. Dar eu n-am acum treabă cu el, ci cu cei doi corcoduși de lângă salcâmul tânăr, unul care face fructe galbene, precum febrele sau dovlecii-plăcintari, și un altul care face fructe roșii, ca amigdalele inflamate. Sunt dulci corcodușele. Și sățioase. Dacă mănânci numai corcodușe, apoi bei apă, te saturi pentru toată ziua. Numai că nu trebuie înghițiți și sâmburii corcodușelor. Dacă faci asta, sâmburii fac rădăcini la tine în burtă, te umflii și mori, iar din tine va crește un alt corcoduș, dar care nu face fructe, ci doar frunze, care vor fi mâncate de omizi, până la piele. Cei doi pomi sunt plini de fructe. Așa că mă cațăr pe gardul scund, făcut din șipci de coteț, după care mă sui în cel care face fructe galbene, precum flacăra opaițului sau precum fețele îndrăgostiților, între două așteptări. Sunt bune. Sunt foarte bune. Și sâmburii sunt buni. O să mănânc din acest corcoduș până când îmi vor înverzi brațele.
Lângă pirostrii, sub care arde o mână de coceni, mama privește în jos și povestește cu glas stins cum e viața la oraș. Mătușa nu înțelege cum reușește ea să trăiască la bloc, între pereții ăia de beton, cu atâția oameni împrejur. Nu știe nici dacă îi ajunge aerul și întreabă dacă ferestrele blocurilor sunt numai de formă sau se și pot deschide. Se deschid, fato, dar numai atât cât să poți vedea capătul cerului. Stau și eu ciuș, așteptând să bolborosească terciul, cu tricoul plin de corcodușe galbene. Și roșii. Mama privește prin mine și vede cum câmpia se umflă precum arpacașul, când clocotește apa. Tușa, în schimb, mișcă din cap mustrător: Fato, copilul ăsta nici nu are chiloți pe el. Și are dreptate. În picioare, fără șosete, am o pereche de teneși, iar prin găurile din vârf mi se văd degetele picioarelor. Am doar un tricou și perechea de pantaloni scurți. Și gura plină de sâmburi.

Pe vârfuri s-ar putea ridica salcâmii, cat sa cuprindă răsăritul cu o clipă mai devreme, când zorii, ca un câine ud, uitat într-o arie străină, se scutură de visuri și porți. E o dimineață înaltă și schimonosită ca o fereastră, după ce a fost limpezită cu lumină de opaiț desferecată în grabă, precum comorile și fântânile abia săpate.
Și satului ar putea să-i crească, direct din țigle, fâșii de răcoare, albe precum palmele sfinților și la fel de neliniștite ca grădinile, când sperietorile, palide și sfâșiate de dor, încep să-și caute culcușuri prin mărăcinișuri și praf.
E un timp al pioșeniei, când mâna mea tot caută, frenetic și clar, un loc unde să se-alinte, precum pisicii de lapte.
Numai zorii, numai zorii ar putea aduce cu ei o liniște nouă și grea ca o pâine de casă.
Această dimineață, cu genunchii juliți, ar putea primeni îndoielile, aducând cu ea o altă singurătate, mult mai apoasă decât streșinile și ceva mai moale decât un uger.
Poate c-ar trebui ca gândului să-i punem lanțuri groase la mâini și la picioare, cât s-arate precum un ocnaș asudat și neras, urcând și tăind munți de sare; numai așa l-am putea determina să se-nfiripe doar în locuri netăinuite.
Ce hoț de reverie este acest timp cu gura strâmbă, când realitatea, cu ochii vineți, urlă nebună pe uliți, strigând că îndoiala urmează să ne cuprindă, încet și pe nesimțite, direct de la fluierul picioarelor.
Draga mea, draga mea, uite cât de sfios se scutură zorii, ca un zarzăr abia înflorit, după ce a fost lovit de ploi grabnice! Și uite cât de sfios rătăcesc pe acest drum la capătul căruia sunt doar uși închise cu ivăre grele și ruginite, ca apele din câmpie, când se furișează întunecarea.
E dimineața dinaintea altei dimineți, când ochii pot privi numai în interior, ca-n puțurile secate și care au învățat că nu strigătul este cel care doare mai tare, ci numai tăcerea, când se așterne-n fiecare colț, precum tusea și umbrele.
Această nesiguranță pe care o ghicești e doar un semn că un altul, care ar vrea să respire numai vocale și colți, tot se-alungește, ca un șarpe de casă, în aștepatarea ta.
Se-anunță o nouă zi, tot la fel de încleștată ca un paralitic și tot la fel de răvășită precum lăstărișurile, după ce-a căzut grindina.

Ziua ar putea să moară la fel cum mor opaițurile, puse pe zidurile dinspre icoane, împrăștiind în jur un fum subțire și negru, ca și când și-ar da sufletul. Așa ar putea muri ziua, pe nesimțite, ca un măceș sălbatic, roșu și zăpăcit de coborârea asfințitului.
În vremea asta, draga mea, iepurii vor continua să țipe. Vor continua să creadă că fiecare scorbură e locul de taină al altui început, dintr-o viață în care sângele se comprimă, iar clipele au o altă dimensiune a trăirilor, mult mai intensă.
Cum se ascund, uite!, iepurii, prin lăstărișuri, prin vizuini la fel de neștiute ca anii îngropați sub riduri...
Acum, sub fumul ploilor din martie, orașul arde împreună cu un rest de țigară, cu un aer plin de însingurare și teamă.
În josul străzii, dincolo de semafor, tolănită pe trecerea de pietoni, a amorțit această oră, draga mea, respirând greu, din rigole și prin gurile de canalizare, ca un bețiv culcat direct în șanțul de la autogară, acolo unde stau și tot îți fac semne frenetice.
Doar pașii - auzindu-se rar, ca un ciocănit, timid ca un recrut, la uși totdeauna zăvorâte, și această înserare ca o șină de cale ferată răsucită în jurul gâtului.
Așa trec clipele, paralitice și la fel de strâmbe ca un rictus. Numai eu, aici, așteptând până când noaptea va începe să țipe din vitrine și faruri, din bulevarde și streșini, tot mai încet, mai difuz, până când se va coborî peste lume un somn la fel de agitat ca puii de vrabie la primul zbor.
Ar putea muri ziua de parcă n-ar fi fost. Ca însingurarea ar putea muri. Și ca tuberculoșii, tușind și scuipând din plămânii norilor o altă ceață la fel de albă precum picioarele sfinților, după răstignire.
Aici sunt, draga mea, așteptându-te ca pe-o mângâiere de care totdeauna mi-a fost un dor atât de fierbinte că ar putea aprinde pădurile. Și miriștile-ar putea aprinde dorul meu care a învățat să tacă din gesturi. Ca și când linia destinului s-ar scurge alb și sărat, ca lacrimile zarzărilor, după ce plesnesc din muguri.
În josul memoriei, orașul se scutură de angoase, ca un câine de arie scăpat printre ciulini. În timpul acesta, doar umbrele mai au timp să viseze. Murim, începând de la unghii, care nu sunt altceva decât rădăcinile cu care ne agățăm de aer și porți.

umbrele au rădăcinile-n cer / și numai întunericul le numără pașii / doar sufletul / care țipă, în spatele zăbrelelor, / direct din cămașa de forță / vezi, mi-am tatuat acest poem direct pe frunte / ca un ochi care poate privi în toate direcțiile, / până și în el însuși // maine o sa mor, maine / când tăcerea va crește albă / direct din umeri / între timp, au fost puse / toate întrebările // ca-pi-ta-le // ah, săbiile, săbiile / și orașul ăsta care mă îmbracă într-o strălucitoare armură de praf / o să mă lupt, da, o să mă lupt / cu semafoarele și cu toate celelalte frivolități / până la saturație / hei! cineva tot trebuie să despoaie copacii de negură // (aici, rictusul e atât de evident / că nu poate fi mascat de dârele pașilor / pe asfaltul încins) // mâine o sa mor, mâine / cand orele vor fi jupuite de nervi // fiecare om poartă în el o poveste cu aripi, / doar altitudinea este mereu alta / de aceea sunt umbrele mereu crispate / precum oglinzile sparte // mâine, sufletul va sta de veghe / dincolo de acest perete / în care nu mai am puterea să bat: / e cineva acolo