Lucra Manole meșterul cu trudă
Și fără spor la zidul legendar,
Că-n faptul nopții, piatra de sub var
Smintea din loc cu tencuiala udă.
Dar n-a mai fost istovul în zadar,
Când a zidit cu desnădejde crudă,
În temelii, un om străin, nici rudă,
Ci draga lui: trup viu, cu ochi de jar.

S-a-năbușit năprasnic fericirea,
Dar întărită-i schela. Turnuri sfinte
Sclipesc urcând în soare mânăstirea.

Asemeni lui, purtând un ivs în minte,
Poeții își ating desăvârșirea
Zidind iubirea vieții în cuvinte.