Mergeam prin munți, eu, de păduri străinul
Și brazii mă-ndemnau a vrea înaltul
ÃŽn ape repezi de pe maluri saltul
Mă îmbăta mai aprig decât vinul.

Era cum n-aÈ™ fi fost, din mine altul
Se desprinsese și trăia deplinul
Desfăț. Iar gândul meu tenace-nclinu-l
Că bine-ar fi să nu mai văd asfaltul.

Dar m-am întors în casa părintească,
Prin satu-acesta merg cu umblet trist.
Orașul din aproape e de iască,

Cu oameni ce s-au depărtat de Crist.
Visare-a prins să mă ademenească,
ÃŽn amintiri montane mai exist.