Trei negiobi mergând p-o vale
Și zărind un urs din cale
Când suia cu groază-vie
Și intră în vizunie,
Zise unul: – Ai să-l prindem
Și la vrun țigan să-l vindem.
Altul a zis: – Cum să poate
Din vizunia-i a-l scoate?
- Iacă cum, – altul iar zise
Și îndată se descinse –
Dați brâiele fiecare,
Să facem un lung și mare,
Și legăndu-mă pe mine
Cu el de picioare bine,
Să țineți strâns cu tărie
Când voi intra-n vizunie,
Ș-apucând pe urs dodată,
Să mă trageți voi îndată,
Și apoi d-aci scoțându-l
Facem cu el ce n-e gândul.

Asfel dacă sfătuiră,
Brâiele își înnădiră,
De picioare îl legară
Ș-în vizunie-l băgară.
Când vru mâna să întinză
Pe urs de urechi să-l prinză,
Ursul de cap îl apucă
Și cu totul i-l îmbucă;
El strigând într-a sa gheară,
Ceilalți cum l-a tras afară
Stau, se uită cu mirare,
Văzându-l că cap nu are,
Să-ntreb, zicând: – Frățioare,
Avuta-au Valdu cap oare?
Unul zise: – Nu țiu minte,
Altul iar alte cuvinte,
Și nedomiriți l-aceasta,
Au mers să-ntrebe nevasta.

Așa ei pe mortul lasă
Și mergând la ea acasă,
O-ntreb: – Stano, ia ne spune,
Că vrem să știm a minune,
Bărbatul tău ce fel fuse,
Acum cu noi când se duse,
Avea cap ca fiecine,
Or nu, că tu știi mai bine?
Ea, gândind puțin în sine,
Le răspunse: – Nu știu bine
Dar la Paști îmi par’ și mie
Că ș-a cumpărat tichie.