pe strada aceea lungă ca o limbă afară din cauza căldurii copacii se pierdeau în nori. împărțeau acolo frunze în dreapta și-n stânga până rămâneau cu crengile nude. pervazul se prelingea pe zid ca un breton. eram bolnav. gleznele mi se plimbau pe sub piele ca niște melci imenși.

era toamnă deși eram în sânul lunii iunie. se nășteau copii cu cireșe la urechi. corpul tremura ca ceaiul din ceașcă atunci când trece tramvaiul. atunci treceau tramvaie pline cu oamenii care îi ajutau pe drumeți să se suie din mers. unul s-a uitat în sus apoi în jos în dreapta în stânga s-a lăsat ușor pe scara tramvaiului și și-a luat din pământ un mort. s-a așezat la fereastră cu el. mortul încerca să se poarte firesc.

în cutia poștală putrezea un plic gros cât o pătură. nu se ducea nimeni să mi-l aducă deși îmi spuneau că ‘’da. o să îți și citim din el fragmentele pe care le știm pe dinafară‘’. până la urmă toți mă ocoleau. săpaseră un tunel pe sub casă și o luau pe acolo.

ultima oară când a venit ea pe la mine mi-a luat palmele în palmele ei și mi le-a rotit ca pe niște cheițe.
în ochii ei am văzut artificii de tristețe. a vrut să îmi spună ceva apoi a zis ‘’mai bine îți scriu’’ și m-a sărutat.

s-a suit în ultimul tramvai care era gol. nici vatman nu era măcar să încurajeze. dar strada era în pantă. în zilele acelea frumoase aici veneau pescarii și își măsurau firele de la undițe. ochii mei făcuseră pui. așa că am văzut-o cum se urcă pe toate cele patru uși ale tramvaiului.

''să nu uiți să nu îmi scrii'' ne-am zis noi în gând simultan.

în fața casei a stat un câine nemișcat de parcă era prins în bolduri. carnea plecase herghelie după herghelie. vântul începuse să își bage răngile de aur în podeaua casei. așa am văzut cum fac dragoste gândacii.