Apel


Opriți războiu-n lumea mare,
Să fie iar pace sub Soare!
Chemați-vă trupele acasă,
Nu faceți iar ură de rasă!

Mor zilnic zeci de combatanți
Și voi nu vă gândiți
Că-i așteaptă-n prag soții,
Frați, surori, părinți, copii.

De criză păreți speriați,
Voi v-ați pierdut în luptă frați?
Ați crescut fără părinți,
Rugându-vă să nu muriți?

V-a rănit pe voi vreo mină?
Voi vă plimbați în limuzină,
V-ați îmbuibat pe seama lor,
Nici nu vă pasă de popor.

E plină lumea de infirmi,
Dar pe voi nu vă doare,
Pământu-i de sânge-mbibat,
Orfanii mor de foame!

Părinții plâng îndurerați
Când pier a lor odoare,
Chiar și eroi de-i declarați,
Mai are vreo valoare?

Mor oameni simpli și copii,
Răniții putrezesc de vii.
Treziți-vă, cât nu-i târziu,
Să nu pierdeți și voi un fiu!

Mai bine purtați tratative
Să fie pace și iubire...
Nu investiți banii în arme,
Salvați bătrâni ce mor de foame!

De ce tot clasa muncitoare
Să dea tributul cel mai mare?
Treziți-vă, nu fiți mișei,
În junglă nu trăiesc doar lei!!



Onoarea


Să ai prieteni și să fii trădat?
de multe ori s-a întâmplat...
ei - trădătorii, dragii mei,
pot fi considerați mișei.

Să-ți pierzi încrederea
nu-i greu, de-aceea tu gândește,
că-n timp, tot ce ai adunat
în van se risipește.

Odată-ncrederea înșelată,
onoarea le va fi pătată
și orice vor face apoi,
ramân cu stropii de noroi!

Pedeapsa este exemplară,
viața-ntreagă o povară:
nu vă mirați, dacă-ntro zi,
prieteni nu vor mai găsi.

Este umila mea părere,
vă rog, să reflectați,
orice s-ar întâmpla în viață,
Onoarea s-o păstrați!



Croaziera


Palmierii de smarald strălucesc scăldați în rouă,
Soarele trimite raze scindând orizontu-n două.

Ciripit de păsărele ne trezește de cu zori,
flori de leandru-nmiresmate, feerie de culori.

Multe alte floricele gătite de sărbăroare,
etalează vii corole cu miresme-mbietoare.

Marea este ca safirul, cerul pare azuriu,
Vapori urcă-n atmosferă, răsăritu-i auriu.

Vaporul “Speranța” cu marinari la cart,
este gata să plece, cu noi toți, în larg.

Ne simțim în siguranță, într-o splendidă vacanță,
ce confort, ce atmosferă, azi plecăm în croazieră.

Marea este liniștită, și ne leagănă în larg,
La timonă căpitanul, mai semeț ca un catarg.

Pescarușii ne salută, albe aripi fâlfâind,
Pești în bancuri se adună, apa pare de argint.

Se zăresc munții golași, navigăm către cascadă,
stânca pare o maimuță, văzută din mare…

Iată, o grotă ne-mbie cu ecouri chiar din prag,
curajoșii iau o barcă și vâslesc prin gang.

Ajungem și la cascada care ne uimește,
vasul nostru-i o nălucă, iute ca un pește.

Se ivește portu-n golf, și o briză lin adie,
coborâm în mica barcă, debarcaderul așteaptă.

Simțim pământul sub picioare și pornim agale…
bazarul de pe coastă, știe să ademenească.

Preparate culinare, pește și fructe de mare,
cafea negară turcească, bere să ne răcorească.

Urcăm în autocare și ne-ntoarcem din plimbare
Party-n alb ni se oferă, după croazieră.

Hotelul “Titanic”, sub ploaie de stele,
visează la ziua în care va fi lansat pe mare…



Amintiri


Ne-am cunoscut la Așhabat, în Asia Centrală,
În țara lui Turkmenbashi, ce ne-a fost o mamă.
O mamă care ne-a iubit și viața ne-a schimbat
Făcând hazardul să-mplinească tot ce ne-a fost dat.

Când Pasha a sosit, cu drag noi am primit-o,
Am invitat-o la plimbări și am înveselit-o.
Ambasador, în toamna vieții, puțin cam rezervată,
Ea deveni foarte curând femeia adulată.

Întotdeauna mi-a plăcut, este isteață, fină,
Cu ochii ei senini și calzi, se bucură de stimă.
Copiii și ai săi nepoți o idolatrizează,
Ea îi adoră, dar atent un Scorpion veghează.

Ne amintim ades, cu drag, de–ai noștri cunoscuți
Veniți și ei din alte țări, un grup, nu eram mulți.
Despre turkemni, ruși, moldoveni, mult aș mai povesti
Mi-ar trebui mai multe nopți și tot n-aș reuși.

Mult ne-am schimbat în acești ani, și totul s-a schimbat
„Orașul Alb”- este acum - frumosul Ashabat.
E plin de parcuri și fântâni, că-n lupta cu deșertul
Turkmenul - un Mahtumkuli - scrie frumos versetul.

Clădiri din marmură albă, ce strălucesc sub Soare,
Par noaptea perle sidefii, ascunse într-o mare.
Codane și băieți frumoși, în veșminte minunate,
Merg la școală să-și transforme visul în realitate.



Când nu ai inspirație


Când nu ai inspirație
cu tocul sau condeiu-n mână
stai și privești adânc în gol
și n-ai nicio senzație…

Și totuși cauți, nu te lași,
în gânduri adânci te abați,
hârtia-ți tremură în față,
se mișcă, parcă prinde viață.

Tu o privești, ea te sfidează,
ai vrea să scrii dar nici o frază
hârtia nu ți-o onorează
când nu ai inspirație.