agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text

 Members comments


print e-mail
Views: 4269 .



La cules de rodii în cartierul Rahova 16
prose [ ]
despre tramvaie si foamete

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Almalo ]

2010-08-07  | [This text should be read in romana]    | 



Tramvaiul ne ducea pe toți pe dealul Chirigiilor, pe lângă grădinile Mitropoliei din care cu ochi curioși, coadă înfoiată și strigăte disperate ne priveau păuni și păsări colorate, apoi scuturându-se ca un câine după ploaie tramvaiul trecea pe lângă fosta vamă din cărămidă roșie în timp ce frânele scânteiau pe sub scările de lemn, ce de multe ori nici nu se ridicau din șuruburile ce nu gustaseră uleiul de la război încoace.

Ne ducea de ani de zile și ne-a dus fără oprire până la ultima stație în depoul de după Barieră, unde începea Șoseaua Alexandriei.

În fiecare luni dimineață începând cu anul 1960 mergeam cu tramvaiul pe atunci numărul 5 pe lângă Mitropolie și mama îmi arăta păunii colorați cu mâna ei albă, cu verigheta extrem de galbenă și un inel cu o pietricică roșie și una albă. De aceste două inele nu aveam să mă apropi decât după dispariția părinților, erau un fel de moaște.

Când eram copil cam fiecare dintre prietenii mei urma să primească un inel de la mama lui, care îl primise și ea de la mama ei și așa mai departe.

Unii însă fuseseră nevoiți să vândă tot după război, după stabilizare. Așa îmi povestea mama, că milioanele de hârtii mari și cu multe poze își pierduseră valoarea și mâncarea era mai importantă decât amintirea sau bijuteria.

Verigheta mamei fiind din aur galben moale într-o zi a crăpat datorită subțirimii și s-a pierdut. Mama a purtat în ultimii ani verigheta „domnului Willi”, cum îl numea pe tata, care nu o purtase niciodată, ea rămânând intactă, groasă și extrem de galbenă.

Celălalt inel subțiat și el, adus de Moter din America, cu un rubin și un safir, l-am purtat câteva zile după moartea mamei și acum așteaptă înfofolit în vată să-l poarte fiica mea.

Nu am curaj să-l port pentru a nu-l pierde precum fața mamei după zecile de nopți în care i-am reactivat memoria.

Poate ți s-a întâmplat și ție dragă cititorule: noaptea activezi amintiri sau persoane dragi și într-o zi nu mai vor să apară, ceva în hardware-ul sufletului și al memoriei se șterge, subconștientul oprește după bunul său plac amintirile.

De pildă: colțuri de stradă neinteresante, râsetele stridente ale vreunei educatoare antipatice sau felul de a scuipa al vreunui vecin revin și peste ani de zile din cătunul memoriei și chiar dacă te întrebi de ce tocmai aceste momente urâte revin nealterate, nu ai cum afla.

Trierea vieții o face parese un omuleț în capul nostru, care are ideile lui, iar la amintiri e tare căpos. Când eram mică îmi propuneam să îmi bag bine în minte unele imagini, care îmi plăceau, dar azi sunt șterse complet.Imi amintesc de un roman "Călărețul fără cap", care mi l-a imprumutat Paula Cruceanu, o colegă de clasă, care îl citise, dar deja îl uitase.
- N-am sa-l uit niciodată, i-am zis. Imaginile sunt atât de impresionante, cum se termină...?
- Nu știu, și tu îl vei uita, ai să vezi.....

Scena asta mi-a rămas în minte, iar despre roman nu știu să spun nimic, decât titlul.

Îmi amintesc de nume, care nu au avut nici importanță în viața mea, care revin perfecte, iar cei mai mulți la care le duc dorul, nu știu decât cel mult, cum mergeau, repede sau încet, cum se apropiau de mine sau într-un caz fericit, i-aș recunoaște după miros.

Momentele blânde, calde și dragi mintea pare a le selecta după legi aparte, ce nu țin de voință.

-Schau mal, der Pfau – păunul, die Nonnen – călugărițele…..die grosse Kirche – catedrala……
Iar eu repetam cu ochii cât tot geamul tramvaiului mai adormit decât mine.
-Der Pfau, ja, ja…..Warum läuft er nicht weg? De ce nu fuge de acolo?
Păunii din curtea Mitropoliei mă fascinau tare de tot. Au fost oricum primele păsări mari pe care le-a văzut orice copil în București la începutul anilor 60. Abia în clasa întâi am reușit să ajung la Grădina Zoologică, la Băneasa.

Mama nu mă ducea. Îi spusese ei cineva, că acolo e foarte murdar și cușca de lupi nu e chiar bine închisă. Ani de zile mai târziu aveam să văd cu ochii mei cei câțiva lupi ramoliți, piele și os, care n-ar fi ieșit nici dacă s-ar fi lăsat cușca deschisă, și nu pentru că nu ar dorit să fie liberi, ci pentru că erau prea slabi, orbi și surzi.

La fel și leul, maimuțele erau mai obraznice, iar păsările trăiau o viață de-a dreptul lacustră. Grădina Zoologică a fost o țintă precisă doar când aveam musafiri din Ardeal. Îi duceam cu mândrie la Zoo, în Parcul Libertății, în Herăstrău și apoi la mâncat de vată pe băț în Cișmigiu.

Duminică dimineața era cel mai frumos. Orchestra matinală în Cișmigiu, apoi noi spre Biserica Lutherană și apoi cu troleibuze și autobuze spre cele câteva puncte turistice ale orașului. Cam peste tot era un bătrânel cu o maimuță care se prefăcea că îl ascultă. Nu cred că îl asculta, ci el o asculta pe ea……Apoi erau și papagali, care scoteau bilete din cutii vechi de pantofi, pe care stătea tot ce ți se va întâmpla în viitor.

- Nein, das machen wir nicht. Nu, noi nu cumpărăm așa ceva……zicea mama și mă trăgea de încheietură până mi se imprima modelul verighetei în piele.

Ghicitul, jocurile de noroc erau pentru ea egale cu statul degeaba sau mâncatul de semințe și intrau la rubrica Dummheiten, prostii, și cu nici un argument nu putea fi convinsă de contrariul.

Intr-o zi am pus-o totuși pe Tante Käthe să-mi cumpere un bilet de papagal.

- Dacă mănânci totul la Frühstück și te speli pe mâini înainte de masă îți iau și bilet și vată pe băț și cipsuri ?, răspunse mătușa mamei care semăna cu o broască țestoasă, având multă piele care cădea una peste alta în jurul gâtului, coatelor și încheieturilor.

Mâncatul precum se vede nu este o preocupare centrală numai la români, ci și la sași.

Aveam impresia că Dumnezeu a trimis-o pe această Tante Käthe pe Pământ doar să ne pună pe noi toți să mâncăm totul din farfurie și să ne spălăm pe mâini cât e ziua de lungă. Ce mi se părea peste puterea mea de înțelegere, era că până și pe tata îl punea să mânânce tot din farfurie și să se spele pe mâini. Dar tata îi răspundea calm:

- N-am lucrat în mine, n-am cherat cherbuni, nu trebe spelat che striche pielea……și râdea închizând ochiul stâng, care era așa de felul lui strâmb, dar părea că face cu ochiul și te ia peste picior.

Tante Käthe în grabă de ceartă se întorcea ca o baliză spre mama și într-o săsească pentru noi ca un fel de marțiană o dojenea, că s-a căsătorit cu un „străin”, adică nu sas…..

- Teau Eni, zechstă, dat deitșă ez vee dă țăgun…..scriu și traduc evident din memorie, nu știu dacă e corect. Am auzit de atâtea ori propoziția, încât pot jura că mi-o amintesc corect: „Tu Ană, vezi și tu, neamțul e tot ca țiganul…”

Cred că am mai spus în capitolele anterioare, când o vedeam intrând pe stradă fugeam cu Mihăiță cât puteam noi de repede peste câmpuri, ne pierdeam până seara, iar când venea noaptea trebuia să ne întoarcem spășiți acasă oricât de frică ne era, dar ne făceam curaj că vom ține piept diverșilor dragoni, ce păreau a ne așteapta înfometați de ceartă.

Evident că vocea stridentă a bătrânei cioplea cuvintele unele după altele, o certa pe mama din orice, iar din cauza mea cam tot timpul.

Privirea plecată a mamei m-a îndurerat și de atunci mănânc totul din farfurie, ani de zile mă spălam pe mâini de câte ori aveam ocazia. Mama nu m-a obligat la nimic, îmi spunea o dată și nu se repeta, era foarte serioasă.

Pe cei cu papornițe și saci tramvaiul îi ducea până în depou, de unde se duceau la IRTA, acele autobuze spre Bragadiru, Buda, Mihăilești, Vârteju, Dumitrana, Dărăști; de mai multe sate nu îmi mai aduc aminte, unele fiind azi pe fundul lacurilor sau dărâmate pentru a face loc mega-magazinelor pe care la finele săptămânii le decopertează vizibil înfometați și avizi oameni cu ochii plini de cârnați, berici și murături, care îți dau impresia că avem în spate nu o dictatură de 50 de ani, ci o foamete de un secol.

- Probabil că țăranii nu și-au revenit de la 1907, mi-a șoptit o elevă în timp ce stăteam la rândul pe cât de lung pe atât de lat, unde poți să intrii în vorbă ca pe vremuri în stațiile de tramvai sau autobuz cu oricine despre orice fără nici un efort. Da, era o elevă, o fată săracă probabil venită la oraș cu hainele vreunei surori mai mari. După revoluția din 1989 toată lumea se poate mișca în orice direcție oricând și oriunde.

Pământul pare că și-a pierdut orizontul, doar posibilitățile par a se îngusta după legile acelea nescrise și misterioase ale vremurile de tranzit.

I-am arătat fiicei mele un Carrefour, unde ea nu înțelegea, de ce lumea cumpără acele cantități uriașe de mâncare. Aparent toată lumea cumpăra la întâmplare și cu o grabă în mâini, lăsând impresia unui concurs: cine cumpără cel mai repede și cel mai mult, are voie să cumpere și mai repede și mai mult.

Am încercat să-i explic, cum este cu foamea și setea și memoria colectivă……e greu să captezi durerea în cuvinte. Îmi amintesc, de cum mă strâmbam în copilărie, când prin sertare găseam vreo coajă de pâine împăturită în hârtie groasă albastră, ascunsă în vreun colț de vreo mătușă de-a mamei.

Când întrebam, ce căutau cojile de pâine acolo, mi se răspundea:
-Nu fii obraznică, pune-o la loc.
Alteori:
- Ce știi tu ce e foamea, noi mâncam chiar și coji de cartofi, paie sau am păscut iarbă.....
Eu râdeam și mă strâmbam doar la gândul, că aș putea să merg în patru labe ca o oaie și să pasc......oricum a merge pe câmpie mi se părea o bucurie, nu o necesitate.

Mama și ea născută în sărăcia anilor 20, venită la București în plină secetă pentru ași putea ajuta familia numeroasă din Ardeal, ascundea prin buzunare cîteo o bucată de pâine, un ac de siguranță sau gheme de sfoară sau ață.
Nu a putut să-mi dea nici un răspuns. Nu știa de ce îi trebuie peste tot un ac de siguranță, dar știa de ce în ultimii ani nu putea trăi fără să vadă pe masă o pâine întreagă.

- Și acum simt foamea din 45 și 46, îmi spunea mestecând cât se poate de încet „pentru a simți bobul”.

„Foamea nu o simți cu burta, o simți cu toate, cu mintea , cu ochii, cu mâinile, te dor picioarele și mai ales se ascunde în cap, nu pleacă niciodată, se instalează undeva într-un colț, îți face noaptea cu mâna în somn”....așa îmi povestea mama, când, ajunsă în Germania printre străini, cum îi simțea ea pe nemți, își putea permite orice în privința mâncării, dar frica aceea veche n-a părăsit-o, iar proviziile ei erau impresionante.

Pivnița a fost de-a dreptul zidită în conserve de bulion, a făcut marmeladă de prune până în anul morții. Borcanele intens mirositoare a scorțișoară ajungeau până la tavan, pe care apoi le făcea cadou și zicea „ le împart pomană pentru morții mei de acasă”.

Marmelada ei nu se strica după două zile precum cea cumpărată, ci părea făcută pentru eternitate, fiind un fel de esență de prune, cireșe și vișine.

- De ce mamă ține marmelada ta?
- Eu nu fac economie la zahăr, stau și învârt și învârt cu răbdare până se leagă una în alta, zahărul cu apa și pruna, și trebuie fiartă cu gândul la prună nu la cât costă sau „vai ce greu e să învârți lingura de lemn”......

Și să mai zică cineva că poporul acesta nu a avut joghinii săi!

Tramvaiul fără geamuri și uși înguste îi ducea și pe cei care stăteau agățați de barele de aluminiu cu miros de ulei vechi, încins de mâini obosite, pe cei cu un picior pe o scară tocită în zeci de ani de circulat de colo-colo.

Unele tramvaie circulaseră și înainte de război, unele văzuseră și străzile curate ale Vienei, Berlinului sau Münchenului, până să ajungă să se târâie în sus pe dealul Pandurilor sau peste Podul Izvor, pe Uranus sau pe strada Berzei, și părea să își țină respirația pentru a trece prin Piața Matache fără să lovească nici un degustător de pastramă, mici sau must, care brusc sărea de la masa de fier forjat pe scărița tramvaiului, ce scâncea din toate încheieturile.

Îi ducea și pe cei care agățați ca la circ de te miri ce, mai și bălăngăneau un picior afară, dar pe vremea aceea nu existau mulți câini vagabonzi, care te-ar fi putut mușca. Pe atunci existau însă hingheri.

Mașinile hinghierilor erau cele mai mari, pe care le-am văzut vreodată în copilărie. Deasupra trona ca un general de armată pe un câmp de luptă imaginar un om morocănos, cu o privire scrutătoare, o căciulă cu urechi clăpăuge și asta pe orice vreme.

Hingherii nu știau dacă e vară sau iarnă, ei atâta știau: să țină undița aceea cu un laț la un capăt, pe care o aruncau cu toata furia pe toate viețile lor trăite și netrăite.

Câinii fugeau cu coada între picioare și oamenii se dădeau la o parte, se știa că hingherii nu caută oameni, privirea lor sumbră nu garanta însă nimic.

O meserie grea să pescuiești câini și să îi pui cu mâna ta prin gaura dubei și apoi să îi auzi încă ore în șir urlând. Se pare că omul este și pe timp de pace dispus să poarte un război pe care el îl începe, el îl termină și tot el îl câștigă. Nici școala de hingheri cred că nu exista – poate cei care urmau să prindă oamenii „ce făceau rău sistemului și cincinalelor” să fi făcut vreo pregătire, hingherii precis că erau oameni care nici nu știau înainte cât de greu e să vânezi.

Sărăcia și singurătatea deschid porți nebănuite și fiecare dintre noi ar fi putut să ajungă să stea țeapăn pe o benă, cu o căciulă clăpăugă pe cap, amețit de griji, aruncând orbește o undiță pentru a prinde egal ce sau pe cine.

Dubele nu intrau în oraș decât noaptea. În mahalale însă nu aveau nici o restricție, aici oricum omul era cel vânat ba de poliție, de sanepid, de sectorist, sau chiar de câinii, ce se chinuiau să latre prin orice gaură din gard. Copiii îi asmuțeau cu pietre sau crengi, ce îi făceau pe bieții câini să-și uite limba printre scândurile gardurilor.

A fi hingher era un serviciu sigur, câini erau, frică era, dube pentru orice din destul. Cuvântul „dubă” deja ne înfiora. Uneori oamenii mari șopteau între ei:
- Ai auzit, l-au luat cu duba.....vai de el!
Nu se spuneau nume, se făceau semne, numai noi copiii nu înțelegeam. Cândva cuvântul dubă părea a fi egal cu „ a dispărea” , „a fi de partea celor proscriși”.

Așa am trăit democratic într-un oraș în care câinii erau apărați de oameni, ca să nu îi ia hingherii, de fapt ar fi trebuit să fie invers, să ne apere câine pe noi.

Acum hingherii nu mai sunt, câinii sunt castrați și lăsați apoi liberi sau în grija celor cu inima. Eu n-am avut probleme cu haite de câini în copilărie, fiecare avea un stăpân, rar că se rătăcea vreu-unul și cum spuneam, apăreau străjerii străzii: hingherii.

Dar ușor nu este când se dezechilibrează numărul celor care trec strada – este o problema dacă sunt mai mulți câini decât oameni și asta din toate punctele de vedere.

Tramvaiele, ele au fost un punct de sprijin în viața anilor 60 -70 în orașul, care ne pregătea pe toți pentru era socialismului atotputernic și mai ales veșnic. Fără tramvai nu credeam că se poate trăi. Mașini aveau puțini, cei care erau ceva aparte în partid, sau cei care erau mecanici, tot la partid. Mai erau și excepții: vreo rudă îți lăsa moștenire mașina. Dar cum era să o păstrezi, dacă nu aveai bani de carnet sau unde să o parchezi?

Condiția să îți faci carnetul era, să existe o mașină în familie, apoi te înscriai pe listă și așteptai. Am auzit că în fosta RDG unii au așteptat să-și ia un trabant și vreo 10 ani.

Da, a aștepta a fost pentru noi cei de la mijlocul secolului 20 un verb important, o preocupare cu multe fațete, o formă de ați petrece viața.
- Așteaptă, ai să vezi tu , când vine tata! .....auzeau copiii mici.
- Așteptați la coadă!
- Hai să așteptăm împreună.
- La Sfântul Așteaptă.
- Ce aștepți, să-ți bag în gură....
- Te-așteaptă moartea pe acasă și mata pe drumuri...
- Aștept, ce să fac.....
Iar dacă reușeai să aștepți veneau autobuzele, care mergeau ce mergeau, dar se stricau des, se răsturnau și lumea se certa mult mai tare și mai furios, probabil că fiecare credea că e un fel de propietar al autobuzului.
În tramvai lumea nu credea că e propietar, acolo urlau cel mai tare femeile în vârstă:
- Dar de ce ai dragă atâția copiii......si acum mai vrei să-ți dau și locul, dar ce ți i-am făcut eu? Spune-i lu Vasile al tău să-ți ia mașină pe urmă să te lase borțoasă...
-Mama was ist borțoasă....
- Vai, așa ceva nu se zice...se zice gravidă....
Atunci am spus și eu gravidă.....
- Vă rog, luați loc, sunteți gravidă.....
- Ce-ai spus maică, i-auzi la ea ce cuvinte știe, le-oi fi învățat la școală....mai bine pune mâna pe carte, decât să râzi de o femeie bătrână cu burtă......
- Doamnă, V-am oferit locul pentru că am crezut....
- Ete na, să stau că vrei tu, și doamnă e măta.....nu știi nici pe ce lume trăiești și mă iei pe mine la domnă....spune-i lu măta că e interzis să zici „doamnă” ....sau poate tactu ii zice asa......hahahah

Și toată lumea râdea la început încet , apoi începeau să o întărâte pe bătrână, care nu mai termina și își vărsa oful pe mine.
După câteva experiențe cu femei cu burtă, bărbați cu baston care nu s-ar fi așezat nici morți, am renunțat să mai dau scaunul cuiva. Mă făceau nesimțită, eu nu reacționam și trăgeau ei inteligent o concluzie:
- Las-o , sărăcuța e surdă, nu vezi că nu mișcă un fir......și atunci începeau să-mi dea bani, să mă mângâie....si era mult mai bine, decât răgetele interminabile stații în șir.

Da, pe toți ne ducea. Nu i-ar fi trecut nimănui prin minte să se dea jos de pe scara de lemn, ce abea că se mai ținea în balamalele cu nituri peste nituri, sau să aștepte alt tramvai doar pentru că nu se închideau ușile, nu te puteai ține de nimic, intrând nu numai într-o mare parte în toate corpurile celor din jur, uneori nemaiștiind care ți-e buzunarul, mâna sau respirația.

Tramvaiele arătau pe atunci cu totul altfel, treptele erau din lemn, ușile se deschideau ca niște acordeoane, exista clasa întâi și clasa a doua și în partea din fața pe dreapta vara era o mare bucurie pentru mine să apuc un loc: geamul era deschis complet.

Clasa întâi costa 30 de bani și clasa a doua costa 25 de bani, abonamente prin anii 60 nu știu dacă existau, apoi au fost abonamente pentru elevi pe o luna într-o folie de plastic, de care controlorii se enervau tare de tot, crezând mereu ca te pot amenda, găsind un motiv oarecare.

Taxatorii cei mai mulți în cușeta lor baricadată cu nu știu câte clanțe și rigle, păreau pedepsiți pentru o vină de care încă nu aflaseră, și zâmbeau destul de pierdut, ei taxatorii numărau mereu cu o minte ocupată mărunțișul și așteptau de fapt să intre în vorbă cu oricine, erau un fel de telefonul fără fir, spuneau bancuri, comentau politica zilei în propoziții naive ori încercau să facă dreptate între cei ce se certau pe vinovatul aglomerației.


Cine zice că nu a auzit urmatoarea frază, înseamnă că ori avea mașină or a stat la țară și a apărut numai la faimoasa revoluție de care nu cred că vreau să-mi amintesc:
- Da-ți din mână în mână până în fund la taxatoare.....
- Dacă nu-ți convine ia-ți mașină!
Sau:
- Te caută moartea p-acasă și tu hop în târg să-ncurci lumea!
Sau:
- Oi fi fro cucoană și nu se vede?
Sau:
........................

Poate mai știi tu dragă cititorule care ai așteptat cu mine jumătatea ta din viața în stația de tramvai, în stațiile acelea, ce ne țineau loc de five o clock tea sau siesta…….noi stăteam în stații și ne uităm în zare, vorbeam cu toții despre toate, eram ascultați și mustrați de câte unul sau altul cu șapcă sau pălărie și șosete de nailon și când nu mai aveam răbdare după vreo ora plecăm pe jos și drumul acesta pe vremea aceea se numea „plimbare”.

Da, așa s-au plimbat femeile de la Apaca câțiva zeci de ani – și asta în trei ture, și cele de la Tânăra Gardă, de la 23 August, Vulcan sau cum le mai zicea la fabrici și uzine, ce ne asigurau tot și ne ocupau mai ales timpul liber.

Mirosul acela de București proaspăt spălat – pe atunci toată noaptea șiruri de măturători, parcă indieni coborâți din munți, spălau străzile – îmbibat de tufe înalte, copaci, liliac sau tei sau salcâm - inundă uneori memoria, atunci apar însă și umbrele acelor vremuri.

De pildă existau controlori. Erau oameni calmi, bine hrăniți și mai ales impertinenți. Oricum se credeau superiori – știu, nu știau ce înseamna superior, dar se comparau cu noi, cei care ne îngrămădeam unii în alții, ne agățăm de ce apucam pe scară, o bară, un picior, o speranță, pe când ei aveau șapcă, haina cu mâneci, cotiere și un compostor.

Ei păreau să fi reușit în viață: adică mergeau gratis cu tramvaiul și li se mai făcea și loc, erau salutați și cam la toți ne era frică de ei. Și ei făceau parte dintre cei care puteau opri cu un simplu semn tramvaiul, să coboare, să facă semn unor pentru noi necunoscuți și in citeva minute venea ori o dubă ori miliția. Cine dorea să fie victima controlorilor? Nici unul dintre noi. Câinii care rânjeau spumegând printre gardurile Rahovei păreau mai blânzi în priviri, decât acești cenușii compostori umani.

Ah, am uitat , iarna purtau pufoaice, cam toate la fel și la miros: între semințe prăjite în ulei rânced, praf, închis și mucegai bătrân.


Se pare că tot ce poartă uniformă este și va rămâne o enigmă de ce, indiferent cine se ascunde în spatele acelui costum, are o putere mai mare decât într-o simplă cămașă.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!