să pleci o zi-două
lăsându-ți singură propria casă
să-ți cauți rătăcind bucuriile
precum cârtița oarbă
ce părea fericită
construind morminte pe câmpul cu spini
urme să lași în nisipul prezentului
și nu-n viitorul spre alții curgând
totuși cerului
să-i întorci câte-un țipăt
plin de neliniște și amintiri
oh calmele morminte sunt temeinicul semn
că pe pământ
râd și plâng oameni vii