agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 7820 .



Ceasul morții
poetry [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Arthur_Schnitzler ]

2010-08-10  | [This text should be read in romana]    |  Submited by miron stefan



El o ținea de mînă și îi privea chipul care părea lipsit de orice urmă de viață. Atunci ea deschise din nou ochii. El știa că dacă ea își va închide acum pleoapele nu le va mai redeschide vreodată. Pieptul ei se umflă greu și el își dădu seama că aceasta este ultima ei suflare. Îl cuprinse o spaimă puternică pentru ea și se rugă fără să-și miște buzele: „Nu mi-o lua, tu cel care nu te-nduri, nu mi-o lua! Lasă-mi-o pentru încă o zi, pentru încă o oră, dar nu mi-o lua acum, nu în clipa asta!”
Apoi, deodată îl văzu pe îngerul morții stînd în fereastră, acesta îi auzise rugămințile și îi vorbi astfel : ”Ce vrei de la mine? Þi-a fost soție trei ani. Ce-ți mai poate da acest ultim ceas ție, cel în viață și ei, cea care moare?”
„Totul” strigă tînărul. „Pentru că acești trei ani n-au fost nimic. Nu i-am spus niciodată cît o iubesc și nici n-aș fi putut, căci nici eu însumi nu am știut-o. Și acum ea trebuie să mă părăsească fără să o fi auzit vreodată. De aceea te implor : un ceas să-mi mai dai ca să-i o pot spune, eu nici nu te pot blestema, atît de înfricoșător ești!”
Și îngerul morții îi răspunse: „Eu singur nu am cum să-ți dăruiesc această oră. Căci în lume este împrăștiată așa de multă viață și este atît de bine cîntărită că în această imensitate nu există prea mult și prea puțin. Ceea ce vrei de la mine, nu pot să o cer decît de la un alt om și doar o oră din viață poate fi dată!”
Ochii tînărului sclipeau datorită speranței reînnoite și spuse : „Dacă asta îți stă în puteri, fă-o repede, căci timpul zboară.”
Îngerul dădu din cap: „Nu-ți fie teamă pentru că atît timp cît eu vorbesc cu tine, timpul trece pe lîngă tine fără să aibă vreo putere. Vino, vreau să te iau sub aripa mea, căci trebuie să fii cu mine pentru ca rugămintea mea să aibă putere, dar nimeni nu are să te poată vedea.”
De-abia spuse îngerul morții aceste cuvinte că tînărul și simți cum este ridicat de la podea și purtat prin aerul crepuscular al dimineții. Și, în aceiași clipă, se găsi într-o pădure și trecea cu îngerul alături peste o alee lungă, întunecată. Atunci au dat peste un bărbat, nici bătrîn, dar nici cu totul tînăr, adîncit în gînduri și care se uită în sus numai cînd îngerul îi blocă drumul cu aripile lui negre. La început omul se sperie, dar curînd se stăpîni și întrebă cu multă demnitate: „Cred că te cunosc și sunt mulțumit să văd că semeni foarte mult cu imaginea pe care mi-am făcut-o despre tine. Dar de ce mă cauți atît de timpuriu?”
„Știu” răspunse îngerul „că ți-ai petrecut toată viața meditînd asupra mea să te pregătesti pentru întîlnirea cu mine ca să mă poți primi cum trebuie. Mai știu că pentru tine singura stare demnă de dorit și pe care oamenii și-o pot permite este neființa. Fii fericit! Într-o oră vrerea ta are să se împlinească!”
Omul răsuflă ușurat.
„Te va costa doar un cuvînt”, continuă îngerul, „ ca să intri imediat în ceea ce tu numești imperiul neființei. Dăruiește-mi mie această oră care nu ți-e decît o amînare nedorită pentru o altă persoană căreia îi va aduce o fericire imensă.”
„În nici un chip n-am să fac așa ceva”, replică filosoful cu multă bunăvoință. „Chiar în acest ultim ceas al vieții mele, mai mult decît în oricare altul, aș putea rezolva definiv misterul lumii – o posibilitate la care nu vreau să renunț nicicum și pe deasupra mi se pare că eternitatea, cît de îmbucurătoare ar fi ca stare permisă oamenilor, e deja destul de lungă. Vreau așadar să mă lași să-mi continui plimbarea liniștit și, binevoitor fiind, să nu mai apari mai devreme decît a hotărît soarta, Dumnezeu sau spiritul lumii – îndată am să știu mai bine care”, cu acesta el își întoarse spatele, iar îngerul morții zbură de acolo însoțit de tînăr.
Pe dată au ajuns într-o încăpere slab luminată și igrasioasă, la capătul unui pat unde se afla un om amărît și suferind care se sucea dintr-o parte în alta, gemînd și jeluind. Auzise bine foșnetul aripilor îngerești și deschise brusc ochii, privindu-l pe înger cu groază.
„Iată-mă în sfîrșit la tine”, spuse acesta cu voce blîndă, „Sunt eu, cel după care ai strigat în toate acele zile și nopți pline de suferință. Chiar acum te pot lua cu mine de-mi dăruiești ora ce te desparte pînă la judecata Domnului și în care totul va fi la fel de cumplit ca ce ai suportat pînă acum. Ai să te zbați după o gură de aer, corpul îți va fi acoperit de sudori reci, vei dori să vorbești și să te miști, dar nu te vei mai putea clinti, și de la copii tăi plînși și nevasta ta deznădăjduită n-ai să-ți mai poți lua rămas bun. Încă nu știi ce este deznădejdea și în această oră ai să o cunoști și ai s-o trăiești ca cel mai cumplit dintre chinurile care te-au acoperit pînă acuma.”
Bolnavul se îndreptă pe pat, scutură din mîini în jurul său de parcă ar fi dorit să gonească arătarea și țipă: „ Pleacă, pleacă! Lasă că vii tu la timpul cuvenit! De ai fi venit acum un an, ți-aș fi mulțumit, acum m-am deprins de ceva vreme cu suferința și simt că încă mai trăiesc. Da, mai trăiesc, trăiesc! Am trimis pînă și după cel mai vestit medic din oraș, trebuie să apară și dacă pe mine din o sută are să mă poate vindeca, are să o facă. Așa că du-te, du-te de aici!”
Îngrijitoarea, ce adormise lîngă bolnav îi căzu în brațe și chiar atunci copii o zbughiră înăuntru, din camera alăturată, iar îngerul zbură de acolo însoțit de tînăr.
Acum erau la mijlocul unei văii imense unde se rostogolea ceața dimineții, în fața unei colibe sărăcăcioase. Chiar acolo se afla, singurică. pe o bancă, o femeie oarbă, foarte bătrînă – „Cine-i acolo?” șopti ea cu buze ofilite.
„Sunt eu, îngerul morții”
Bătrînica se înfioră și întrebă : „Mi-a venit deja ceasul?”
Îngerul răspunse : „De cîte ori nu te-ai plîns că te-am uitat?, în sărăcie și mizerie ai ajuns la o sută de ani, ți-ai văzut copii coborîți în mormînt, nepoții tăi s-au împrăștiat în toate colțurile lumii și nu se mai gîndesc la tine, iar tu ești singură și oarbă. În sfîrșit am venit la tine – nu mă primești cu bucurie?”

Iar bătrîna îi șopti înapoi : „Chiar trebuie să plec? Chiar trebuie să plec?”
Îngerul îi răspunse : „Þi-e dat să mai trăiești o oră, dar la ce-ți mai poate folosi? Te rog să mi-o dăruiești pentru cineva pentru care valorează de o sută de mii de ori mai mult. Căci nici în această ultimă oră nicio ființă omenească nu are să vină la tine, nimeni nu are să te țină de mînă, nimeni care să-ți închidă pleopele, iar răsăritul soarelui nu-l poți vedea. Ce mai ai de așteptat?”
Atunci femeia îngenunchie și imploră „ Lasă-mi această oră dacă este a mea. Cît de întunecată și pustie are să fie, acolo, unde ai să mă duci în zori e și mai pustiu și mult mai întunecat. Lasă-mă, înger al morții, nu veni mai degrabă decît e dat”.
Și iarăși îngerul morții îl luă pe tînăr sub aripa sa și zbură cu el de acolo. Se făcu deodată că erau într-o celulă strîmtă. La o masă de lemn pe care ardeau două lumînări stătea un bărbat palid, cu lanțuri la mîini și la picioare, și privea în gol prin fereastra cu zăbrele. Tresări speriat cînd îngerul se interpuse între el și fereastră. Își duse mîna peste tîmplă, încercă să se ridice, iar lanțurile lui zăngăneau.
„Ce mai vrei acuma?” țipă el răgușit.
„Vreau să te eliberez” spuse îngerul morții.
„Cum, deja? Nu am auzit clopoțelul să sune, ai sosit prea devreme!”
„Așa este”, zise îngerul, „ este adevărat că vei ajunge la judecată într-o oră pentru că ți-ai ucis mama. Dar dacă-mi dăruiești mie această cumplită ultimă oră pentru altcineva care o poate folosi mai bine ca tine sunt gata să te iau deja cu mine. Îndată ai să auzi cum se ridică în curte spînzurătoarea, curînd ușa închișorii are să scîrțîie ca oamenii ce vor să asiste la execuția ta să poată intra. În cele din urmă ușa celulei tale se va deschide pentru ultima dată și afară va fi călăul și ucenicii săi care îți vor deschide trapa de dedesubt, pe postamentul unde te vei sfîrși groaznic și batjocorit.
„Du-te, du-te”, țipă condamnatul, „ dacă aș fi vrut să renunț și la cea mai mică fărîmă din viața mea, de mult mi-aș fi putut izbi capul de peretele ăsta și aș fi terminat cu toate. Dar nu vreau! Nu vreau! Deloc!
Vreau să aud bocănitul și loviturile din curte și scărțîitul porții și vreau și să stau cu picioarele pe trapa îngustă de pe postament, vreau să-i văd pe oamenii care sunt veniți, vreau să-i aud cum suduiesc, și cerul vreau să-l mai privesc odată înainte să trebuiască să plec unde nu voi mai putea auzi și vedea. Și știu povestea unuia care și-a ucis tatăl și mama care, fiind la spînzurătoare, cu ștreangul de gît a primit iertare. Și dacă mă azvîrli pe viață în temnița cea mai adîncă, cu apă și pîine uscată, printre șobolani și șoareci, și n-am să mai văd soarele, tot o să-mi fie bine, oricum aș ducea-o mai bine ca un conte pierit! Zboară de aici, nălucă nenorocită, zboară!”
Tînărului încă îi mai sunau în ureche imprecațiile condamnatului cînd se regăsi într-o încăpere frumoasă, liniștită ce era slab luminată de o lampă roșiatică agățată de tavan, iar lumina ei se răspândea deasupra unui pat cu baldachin în care doi tineri se îmbrățisau tandru. Doar tînără femeie remarca apariția și rîse :
„Esti îngerul iubirii?” întrebă ea.
„Nu, sunt îngerul morții și vin ca să-ți împlinesc cea mai aprinsă dintre dorințe. Căci sunt venit să te iau de aici în timp ce te odihnești în brațele iubitului.”
„Cu el?”
„Nu – singură”
„Nu vreau” șopti tînăra femeie.
„Nu vei dori nici dacă îți spun că totuși vei muri într-o oră”
„Într-o oră?”
„Da, așa a fost dat. Dar atunci ai să fii singură și în zadar ai să-ți întinzi mîinile după iubit. Să nu crezi că acum visezi, ceea ce îți spun este adevărat, oricît de tînără ai fi.”
Ea se lipi de iubitul ei și zise :”Nu vreau să mor, nu vreau să mor!”
Iubitul rîse și spuse :” Ce ai, săraca mea mititică?”
Îngerul morții grăi : „Îmi vei dărui cu plăcere această oră dacă îți spun că am nevoia de ea pentru una din surorile tale lumești ce e la fel de duios iubită ca tine și care are să moară fără să o știe!”
„Nu, nu-ți dau ora asta!” răspunse tînăra fată, „căci mi-am dorit mult să mor în brațele iubitului, atît cît erai departe, dar acum cînd te văd înaintea-mi, vreau să trăiesc și această oră și chiar și singură – și fără să fiu iubită!”
Atunci îngerul îl ridică pe tînăr în aer și îi spuse „ Te duc înapoi acasă.”
Însă tînărul fu cuprins de o mare deznădejde, se agăță de înger cu ambele mîini și strigă: „Nu mă părăsi! Nu mă pot întoarce așa! Plinătatea vieții nu cunoaște margini și undeva în lume trebuie să se găsească această oră pe care o doresc și pentru care te mai implor odată.”
Îngerul îi răspunse : „ Așa este cum spui tu. Dar mai este doar o singură persoană pe lume care ți-o poate da și dacă nici el nu o face aceasta te va neferici mai mult ca toate dezamăgirile pe care le-ai trăit pînă acum. Căci acea persoană nu esti decît tu și pentru această oră trebuie să plătești cu toată viața ta.”
„Ia-o” strigă tînărul bucuros.
„Ascultă-mă” vorbi îngerul, „ți-o spun iarăși. Viața ce o vei avea, va aduce nevoie, boală și singurătate. De ești gata să renunți la ea, odată ce se va scurge ora, vei pleca cu cea pe care o iubești.”
„Îți mulțumesc, înger milos” spuse tînărul „rugăciunile mi-au fost ascultate”
În aceiași clipă se regăsi lîngă patul iubitei sale ținînd-o strîns de mînă și dori să-i spună cît de mult o iubește. Dar văzu cum ea îți închide ochii și își dădu suflarea. Așteptă să-și deschidă iarăși ochii, iarăși să respire – dar era în zadar. Ea nu mai răsufla, ea nu mai privea – se isprăvise. El se prăbuși de disperare pe patul ei și țipă: „De ce mai înșelat, înger al morții?”
Și îngerul care nu era altundeva decît la capătul patului, grăi „Sărman vlăstar al oamenilor! Crezi că-ți este îngăduit să privești dincolo de toată iubirea și toate necazurile tale în adâncimea sufletului tău acolo unde-ți sălășluiesc dorințele. Ai să mă mai vezi odată și atunci am să te întreb dacă eu te am înșelat astăzi sau tu însuți ai făcut-o.”

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!