Când guguștiucul își scăpa
trilul, în înalturi, și
inima-mi caldă, de copil,
zvâcnea în pieptul meu,
nu știam, o, nu știam
cum să te iubesc, Þară!

În al tău grai dulce gândeam,
dar nu-mi ajungea rostirea
și nu știam cum să ți-o spun,
Þară!

Apoi sângele mi-a întărit brațul
și, iată, brațe ți-am dat,
cuvintele au roit pe buzele-mi,
pe care tu ai pus mierea,
și vers ți-am dat.

Câte nu ți-am dat, Þară,
și tot n-a fost de-ajuns pentru cât ai făcut pentru mine:

Mi-ai dat frumuseți nenumărate să mă bucur
și, mai ales, să mă laud cu ele,
mi-ai dat învățătură, de la buget,
ochii și mintea mi-ai deschis
și drumurile mi le-ai pus la picioare.
apoi mi-ai dat bani, tot de la buget,
să mă bucur de toate –
tu mi-ai dat,
tu mi-ai luat.
dar de ce, Þară, le iei și fraților mei?
fraților care trudesc pentru tine,
fraților care plătesc impozite și taxe –
ori tu nu știi că întinată este mâna ta atunci când iei
și mare e păcatul care apasă asupra fiilor tăi
care ieftin se vor vinde?

O să facem niște vapoare, prin munti și pe șesuri,
să producem românzării,
să vindem românzării,
până când vom ajunge o mare românzărie.
și-atunci, transfigurată,
vei fi mândră de noi,
vei fi mândră de mine,
Þară!