Ieri ai coborât din mijlocul toamnei
Purtând bruma liveziilor
Și mirosul vinului încă nefermentat.
Răsăritul m-a găsit
Ca un stejar așteptând securea
Ori flacăra ce-l va arde
Când zăpada se va lăsa deasupra
La momentul întâlnirii
Când mă voi înălța în aburul iubirii
Oferite din plinul existențial
Ce mă va preface într-un Pheonix
Eliberat din cenușa amestecată cu noaptea
ÃŽn care ne-am pierdut trupurile.
Ieri ai coborât întradevăr
Și azi te-ai oprit la mine
Ca să îmi spui:
Mâine trebuie să plec, definitiv.

A trecut toamna
Și ai trecut și tu
Iarna așternându-se
Ca o plapumă de infern alb și polar
Peste viața mea
Ce mai speră la o viitoare primăvară
Sau la reînviere.

¤
Magia necuvântului

Nu deplâng surdo-muții,
ÃŽi invidiez doar
Pentru că în tăcerea lor semnul și simbolul
Se dezvăluiesc ca o statuie a puterii.
Și îi privesc înristat de vorbirea-mi trunchiată
De sunetul ce nu se poate privi
Dorindu-mi să fiu imaterial, invizibi,
Ca astefl să absorb puterea tăcerii
În care mă regăsesc pe mine însumi
Nedezvăluit manipulării celorlalți
Ce folosesc cuvinte golite de orice sens,
Pe toate revărsându-le haotic în încercarea de a seduce
Puteea.
Însă tăcere acum. Puterea se scurge fantomatic
Vibrând pe muzica neantului prelungit
Până la mine
Și pe care o amputez cu oricare cuvânt
Ieșit din gura mea devenită poartă înre viață și moarte
Infinitul căzând în finitul existențial
Al cărui prizonier sunt.