Noaptea când ușa doarme și lemnul grinzii crește
Și patul șade prins de vise-n cuie, sar
Pe spatele acelui puternic armăsar
Ce vine în nechezuri și-n poartă se oprește.

Cu mâna sprijinită pe gâtu-i, merg călare
Spre muntele cu lacuri și perii de păduri,
Cu coniferi în lună și dinți de piatră duri
Pe care nici o hartă nu-l scrie și nu-l are.

În valea de cenușă e-un lac cu apă verde
Ce merge-n sticlărie și smalțuri până-n alt
Tărâm, cu prunduri negre și cu tavan înalt,
În care-un pește roșu se-nalță și se pierde.

Și către-acest tezaur de mirodenii plin
Se trag cu muget dulce cirede de bovine,
Și-un cerb cu craca deasă să se apade vine,
Și frunza răscolită în urmă-i crâșcă lin.

O, ce păduri enorme și ce tăceri nedrepte!
Ce geologie rară pentru vânatul mitic!
Cum totul pare-n somnuri pe-un emisfer granitic,
Săpat de-un vis arhaic în turle lungi și trepte!

Ridic un arc ce cântă când coarda i se-ntinde
Și trag; dar cârdul muge, din apă ies lumine,
Iar cerbul crește groaznic cu coarnele spre mine,
Brădetul se frământă și către mine tinde.

Și balta scade moartă, coclită; ceata rea
Aleargă-nvălmășită cu sute de picioare,
Iar calul greu se-ntoarce prin smârcuri fără soare,
O, ce păduri enorme și ce tăcere grea!