Uitarea se așterne sediment
pe chipul semănând a așteptare,
dar tu, întoarce-ți văzul iminent,
să-ți amintești de clipa întâmplătoare.

Nu-mi pare rău, când, cu mâna te-am atins,
căldura ți s-a arcuit pe trup instantaneu,
și numai sentimentul a surprins,
soarele ce-mi căuta în ochi lumina ta de zeu.

Am să-ți las lumina să curgă neschimbată,
peste îndoielile vinovăției radiind,
o puritate covârșitoare decantată,
uneori atât de simplu, în canoane răsărind.

Eu te-am simțit atât de-aproape,
cristalizându-mi-te în poem nescris,
orice cuvânt ai fi rostit îndeaproape,
l-aș fi primit făcându-mi-l acoperiș.

Ești singura mea rătăcire,
te-mpodobesc cu dor născut din timp,
chipul tău îmi va rămâne amintire,
răsfrântă-n orizont de anotimp.


27 noiembrie 2010