în fiecare zi mă duc acolo
de parcă aș avea nevoie să cumpăr pâine
foamea din mine macină în stomac
făina nedreptății

o casă cenușie nu știe decât să plângă
dinăuntrul ei

în camera noastră atmosfera e prea densă
totuși ar încăpea surâsul unui copil
l-aș fura dacă aș ști
cum
între noi căldura se ridică
respir
același aer
al neputinței

noaptea îmi aduc aproape
toate portocalele
pe o fructieră de sticlă
mi se par obrăjori de copii înghețați
te strâng în brațe
pe sub sărutul alungit
mă străpung
mâinile
ca niște ace paralizate pe geam
când trec

(5 dec. 2010)