abia când toate ne vor fi destule
și încă nu am uitat ce ne-am dorit
ne vom sprijini de ziduri de balustrade și de răzleți binevoitori
poate că nici nu vom simți ce ne-a purtat mai departe
chiar dacă ne vom ține uneori genunchii cu mâna
vom face încă un pas către un nou început

nu mai țin minte cum arătam când eram tânăr
dar respiram ca acum prelung și cumva liniștit
spatele îl țineam drept numai când strângeam pumnul
în rest mergeam ușor legănat de parc-aș fi simțit pământul
și o mare nevăzută ar fi urmat să mă arunce la mal

dacă aș lipsi din tablou aș povesti o natură moartă
un drum spre nicăieri și o batistă nefluturată de om
un chei pustiu două trei bărci pentru compoziție
întâmplător un pescăruș întru dezechilibrul doct al proporțiilor
ați observat? farul este întotdeauna plasat într-o margine
așteptarea are nevoie și de spațiu nu numai de timp

nu de puține ori privirea se împăienjenește
undeva foarte aproape se țes plase și zgomotul acesta nu-l mai suporți
lași fața să-ți cadă în palme copleșit
de gândul că ar fi trecut fără să mai oprească
sau mai rău
înmulțești obsesiv lungimi lățimi și înălțimi încercând
să calculezi câți pasageri încap în orice vas
și dacă nu cumva cel așteptat nu mai coboară

târziu când nu mai poți cuprinde cu privirea orizontul
îți părăsești ascunzătoarea și pornești spre casă
și valurile râd cu stropii pân’ la cer
de geamantanul tău uitat pe chei

în fiecare dimineață altul