mă uit la podea. de la unu șapteșcinci.
mă ridic pe vârfuri.
de la unu optzeci nu-ți mai văd agrafa
singurătatea e tot mai mică și dau
din cap
ba nu/ ba da/ spun nu da da nu

dacă spun da parchetul se
apropie se
depărtează se
-
distanța e funia cu care mă leg de
pământ

când spun nu
amețesc. dimineața spun nu.
abia te mai văd prin așternut.
chiar între pernă și – mă dau jos
mă ridic privesc fix în gol
e o gaură săpată acolo. în vis.
și o nucă-n perete. nu.
spun nu
strâmbi din nas cauți chiloții prin plapumă
așa
cu o viteză oarecare
într-un timp oarecare

n-o să-ți vină să crezi
timpul e ghem. e jos. e între papuc și dres.
chiar sub veioză îl vezi

distanța tasează viteza
timp nu mai este elena

de la unu șapteșcinci viața nu e deloc o
formulă complexă
totul se rezumă la viteza cu care
îți micșorezi distanța de la o femeie la
alta// timpul ei de reacție de
după ce-i spui just a fuck, baby
ieși dracului din așternuturile mele
nu mai miorlăi ca o proastă
și gata

cad apoi în genunchi/ ridic privirea
mă rup de podea/ caut fereastra/cerul
și nu// nu găsesc nicio sfoară să mă leg de nori/ râd/
sunt una cu parchetul/ cu lemnul de pin/
nici nu mă absoarbe/ nici nu mă scuipă/
pur și simplu nu-mi pasă

de la unu douăzeci sau unu șapteșcinci
viața e aceeași. mereu.
totul ține de viteza cu care alergi
de la o femeie la alta.

ca să ajungi
la