Don Aquarel și frau Peniță
rup tacticoși dintr-o halviță.
El colorează o figură,
ea bate-ncet la tastatură.

Un pui de drac vine de-afară,
o minge-având la subsuoară,
se plânge că nu-i dau halviță,
privește trist la frau Peniță

cu ochișorii săi – cărbune,
mai cere și niște alune.
Don Aquarel îi zice tare:
„Mergi, puiule, tu, la plimbare!

Ne deranjezi, avem de muncă.
Uite, mai am cinci lei în pungă,
du-te și cumpără-ți halviță,
lasă-mă-acum cu frau Peniță”.


*
Ce bucurie-atunci pe Niță,
puiul de drac dorind halviță.
Iese râzând ștrengar pe ușă,
se-ndreaptă către madam Gușă,

să-și cumpere dulcea halviță,
să o împartă, pe-o guriță,
cu fraulein Marta, fata popii,
de care nu poți să te-apropii,

fără să ai ceva în mână.
În toată valea, ea-i stăpână,
un drac de fată cu-ochi albaștri,
cu părul negru, dinți măiaștri

ce mușcă tot ce-i iese-n cale.
De-aia-i temută-așa în vale,
numai drăcosul ăst de Niță
o țucă pentru o halviță.


*
În vremea asta, frau Peniță
își tot dregea a sa guriță
ca să-și recite poezia
cu care-a mâzgălit hârtia.

Don Aquarel privea figura
lui frau Peniță, chiar natura
e mândră-acum că a creat-o,
ar fi chiar încântat Șirato

să o picteze: dulce gură,
doară la păr puțin cam sură,
în rest, o doamnă de tot hazul,
te poți convinge, dar nu-i cazul

să te-ndoiești de-a sa putere
de a schimba veninu-n miere.
Ce să mai spui? Artistă-n lege,
ce-a semănat, aia culege.


*
Să nu-l uităm pe puștiul Niță,
mușcând cu sete din halviță.
O ține pe-un genunchi pe Marta
(se pare că i-a dat-o soarta),

îi dă să guste din halviță
și țucă dulce-a ei guriță.
Îi zice-apoi: „O, fraulein Marta,
ce bine că mi te-a dat soarta!”


*
În loc de epilog, bag seama
(fiindcă mă apucă teama),
ar fi mai bun un artificiu
(nu-nu, rima nu este-n „biciu'”),

să rezumăm povestea noastră,
fie cât este ea de proastă.
Mai bine nu, că pierdem timpul
și cred c-om supăra Olimpul.