ferestrele furnicilor
în cocioabele inimilor
ca niște peșteri stelare
acolo
auzeam eu veșnicia
prin rugăciune doream să strig
să le întind ca și pe vis noaptea
mă las înierbat de cer
să scot din program nebunia
cămăruțe cu duiumul îndesate în mine
cu ferestre adânci sprijinit-am odaia
cu ferestrele cuvintelor în sufrageria cu îngeri
serbând de la inimă la inimă
căile morții
Dă Doamne tăciunele și ecoul Cuvântului Tău
căci ce mă durea era gunoi
noroi pe-un mal adânc
doream să fiu covor al universului
bătut de gânduri bice, plumb și vânt
în faptul serii
e noapte acuși
și-ncepe cântecul fără sfârșit
cântat de o clapă a Olarului
printre ferestre
trag valurile
săpând tranșee din ele
spre nemurire
să intru și eu
Dar cine sunt eu?
cu fereastra fără perdele cusute
cu aerul respirat de doliul de ieri
gata cu joaca
să ne culcăm
în coșmelia iubirii înghețate de biciul tăcerii
vino Doamne la minele de furnici
care se usucă și pier deoarece
ferestrele-s prea mari să le vadă
Doamne cât esti de sus...
cade cortina-n ferestre
începe numărarea
cu Cartea deschisă...
așa Îmi spui....eu scriu lângă zidurile cuvintelor păcătoase
dar văd pietre scumpe
pe peretele inimii
din ce în ce mai aproape...
mai aproape
de cer...ce mic sunt!infinitezimal
o furnică ce dizolvă malurile în ferestre....