agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-03-15
|
I
Pentru că nu sper să mă întorc din nou Pentru că nu sper Pentru că nu sper să mă întorc Să-mi doresc ce e dat unuia sau libertatea altuia Nu mă mai căznesc să mă căznesc cu astfel de lucruri (De ce și-ar mai întinde aripile bătrînul vultur?) De ce să mai jelesc Ștearsa putere a unui obișnuit ținut regesc? Pentru că nu sper să mai cunosc Neputincioasa glorie a unor vremuri bune Pentru că nu cred Pentru că sunt sigur că nu voi avea parte De singura putere adevărată și trecătoare Pentru că nu mă pot adăpa Acolo, unde copacii înfloresc și apele izvorăsc, căci totul este nimic iarăși. Pentru că timpul este numai timp Și locul este veșnic loc și numai loc Și ce-i prezent este prezent doar pentru o clipă Și doar pentru un singur loc Mă bucur că lucrurile sunt așa cum sunt și Renunț la binecuvîntata față Și la glas Pentru că nu pot spera să mă întorc din nou Prin urmare mă bucur, trebuind să clădesc ceva De care să mă bucur. Și mă rog Domnului să aibă milă de noi Și mă rog să pot uita aceste lucruri Pe care le dezbat prea mult cu mine însumi Și le explic prea mult Pentru că nu sper să mă întorc din nou Las aceste cuvinte să răspundă Pentru ce e făcut, și pentru a nu fi refăcut Fie ca Judecata să nu fie prea aspră cu noi Pentru că aceste aripi nu mai sunt aripi cu care să zbori Ci doar evantaie care bat vîntul Care este pe deplin meschin și uscat Mai meschin și mai uscat decît voința Învață-ne să ne pese și să nu ne pese învață-ne să stăm încremeniți. Roagă-te pentru noi păcătoșii acum și în ceasul de apoi Roagă-te pentru noi, acum și în ceasul de apoi. II Doamnă, trei leoparzi albi stăteau sub un ienupăr În răcoarea zilei, hrăniți pînă la îmbuibare Cu picioarele mele, inima și ficatul meu Și cele care-au fost cuprinse În golul craniului meu. Și Dumnezeu a spus Să mai trăiască oasele acestea? Să mai trăiască Oasele acestea? Și cele care-au fost cuprinse În oase (care erau uscate deja) au spus ciripind: Pentru bunătatea acestei Doamne Și datorită farmecului său și pentru că Se roagă la Sfînta Fecioară, Noi suntem în strălucire. Iar eu care sunt descompus aici Îmi dau faptele uitării și dragostea mea Către nemurirea deșertului și a tigvelor de dovleac. Astfel se refac măruntaiele, Sforile ochilor mei și părțile nedigerate de către leoparzi. Doamna s-a recules Într-o togă albă, pentru rugăciune, într-o togă albă. Lasă albeața oaselor să ispășească prin deplină uitare. Nu mai au viață în ele. Așa cum sunt uitat Și aș fi uitat, tot așa aș uita Tot astfel devotat și concentrat asupra țelului. Și Dumnezeu a spus O profeție către vînt și doar vîntului Căci doar vîntul asculta. Și oasele ciripeau un cîntec Care semăna cu al lăcustei cîntec, spuneau: Doamnă a tăcerii Calmă, suferindă Spart și întreg Trandafir al memoriei Trandafir al completei uitări Isprăvit și însuflețitor Tulburat și odihnitor Trandafirul singur Este acum Grădina Unde iubirile sfîrșesc Marea suferință A iubirii neîmplinite Sau mai marele chin Al iubirii împlinite Sfîrșitul nesfîrșitului Călătorie spre nicăieri Concluzie a tot Ce nu poate fi conchis Discurs fără cuvînt Cuvînt al non-discursului Har către Ocrotitoarea Mamă A Grădinii Unde iubirile sfîrșesc. Oasele cîntă sub un ienupăr, împrăștiate și strălucitoare Suntem fericite împrăștiate, ne-am făcut bine unul altora, Sub un arbust, în răcoarea zilei, cu binecuvîntarea nisipului, Uitînd de noi și uitînd unul de altul, unite În tăcerea deșertului. Acesta este locul în care Ne-am despărțit. Dar nici despărțirea și nici unitatea Nu contează. Acesta este locul și moștenirea noastră. III După ce am urcat prima spirală a celei de-a doua scări M-am întors și am văzut în jos O formă răsucită pe balustradă În aburii fetizi din aer În luptă cu al scării diavol care poartă Masca mincinoasă a speranței și a disperării. Lăsîndu-i încleștați am urcat a doua spirală Și apoi, uitîndu-mă în jos N-am mai văzut nimic, scara era cuprinsă de întuneric Umed, cum e gura băloasă a unui bătrîn Și rugos ca botul plin de colți al unui rechin. Pe cea de-a treia scară, la prima spirală Stătea o fereastră îngustă, arcuită ca o smochină Și dincolo de ea, într-un peisaj pastoral un păducel înflorit Și un personaj spătos, înveșmîntat în verde și albastru Fermeca peisajul cu cîntec de flaut Moale e părul său de culoarea castanei Voie bună și muzică de flaut, se opresc pașii minții Deasupra celei de-a treia scări Se depărtează, se depărtează; o forță dincolo de speranță și disperare Mi-am însușit urcînd a treia scară. Doamne, nu-s vrednic Doamne, nu-s vrednic decît să spun cuvîntul. IV Cine a stăbătut între violet și violet Cine a străbătut printre Felurite nuanțe de verde Purtînd alb și albastru, culorile Mariei Vorbind nimicuri Știind și neștiind eterna durere Ce-i însoțea pe ceilalți cînd mergeau Făcînd apoi fîntînile să izvorască proaspete Făcînd stîncile moi și nisipul tare În albastrul unui pinten de ciocîrlie, albastrul Mariei Sovegna vos Iată anii care merg printre noi, purtînd Scripca și flautul, înapoi aducîndu-l Pe cel ce străbate somnul și trezia, înveșmîntat În albă lumină, împăturit și înfipt în ea ca într-o teacă Anii cei noi merg, aducînd înapoi Într-un nor strălucind de lacrimi, aducînd înapoi Într-un vers nou străvechea rimă. Izbăvind Timpul. Izbăvind Neînțeleasa viziune a unui vis mai înalt Pre cînd unicorni cu nestemate tîrăsc o năsălie aurită. Sora tăcută, purtînd văl alb și albastru Printre arbori de tisă, în spatele zeului grădinii Cu flautul amuțit, își pleacă în tăcere capul oftînd Dar nu spuse nimic Dar fîntîna țîșni și pasărea își duse trilu-n jos Izbăviți timpul, izbăviți visul Neauzit și nerostit cuvînt Și cînd vîntul va scutura din tisă o mie de șoapte Poate veni exilul nostru V Cuvînt pierdut este pierdut și-i istovit de-i istovit De e cuvîntul neauzit și nerostit E neauzit și nerostit Căci, încremenit Este cuvîntul neauzit și nerostit Cuvînt făr’ de cuvînt, cuvînt rostind o lume Cuvînt învîrtejind o lume și Lumini sticlind în întuneric ele Contra Cuvîntului se-nvîrtejeau Și-n jurul lor Cuvîntul era mut. Al meu popor, ce ți-am făcut eu ție. Unde va răsări cuvîntul, unde va răsuna cuvîntul? În nici un caz aici, nu e deajuns tăcere Pe mări, pe insule, Pe țărm uscat, nisip sau pămînt rodnic Pentru aceia ce pășesc doar pe-ntuneric Asemeni ziua cît și noaptea Nu vor găsi nici timp nici loc propice Nu pentru cei ce se feresc de fața Nici pentru cei ce merg, n-ascultă vocea Dar sora-n val acoperită va depune rugă Pentru aceia ce pășesc prin întuneric va depune rugă Pentru aceia de sfîșiați sunt între-anotimp Și anotimp, și timp și timp, oră și oră, cuvînt Și iar cuvînt, putere și putere! Pentru acei de-așteaptă-n întuneric? Sau se va-nfășura în văl Pentru copii ce bat la poartă Ei nu se pot ruga Roagă-te pentru cei ce au ales și se răzvrătesc Al meu popor, ce ți-am făcut eu ție. VI Cu toate că nu sper să mă întorc din nou Cu toate că nu sper Cu toate că nu sper să mă întorc Nu sper să cîștig sau să pierd din nou În scurta trecere traversată de vise Crepuscul între naștere și moarte Toate astea travesate fiind de vise (Iartă-mă părinte) nu-mi doresc toate astea De la fereastra deschisă spre țărmul de granit Pînzele albe încă zboară spre mare Aripi nefrînte Iar inima pierdută înțepenește și se bucură De liliacul pierdut și de pierdutele voci ale mării Și spiritul slab se grăbește să se revolte Căci undița de aur curbată și mirosul pierdut al mării Se grăbesc să refacă Þipătul prepeliței, învîrtejirea ciocîrliei Și ochiul orb creează Goale forme între porți de fildeș Și mirosul reînnoiește savoarea sărată a pămîntului nisipos Este clipa tensionată dintre moarte și naștere Locul singurărătății unde trei vise colindă Printre stîncile albastre Dar cînd glasurile cad scuturate din arborele de tisă și se pierd în depărtare Lasă un alt copac de tisă să fie scuturat Soră binecuvîntată, maică sfîntă, duh al fîntînii, duh al grădinii Nu-ngădui să ne batjocorim cu ipocrizie Învață-ne să ne pese și să nu ne pese Învață-ne să stăm neclintiți Chiar și printre aceste stînci Pacea noastră întru voința Lui Și chiar printre aceste stînci Soră, mamă Și duh al rîului, duh al mării Nu-ngădui să fiu despărțit Și lasă plînsul meu să vină la Tine. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate