Să te gândești cum fluturi de tristeți,
cu aripile arse, vor cădea în moara clipei.
Un ciob de noapte, doar,
și seara se prelinge…
În care cer mă voi sfârși?

Să te gândești că lacrima e o greșeală-
tristețe curgătoare pe buzele singurătății.
Întunericul începe cu tine.
Departe, atât de firească
e bezna deșertului dintre noi.

Să te gândești că nu-mi văd irișii
în oglinzile negre
în care oamenii se bat cu suflete.
Þi-am dat cuvântul
pentru îmblânzirea uitării…

Și am rămas o lume palidă
ce-și năruie sângele.

Ileana Popescu Bâldea