îmi zâmbești de parcă ar fi dimineață
și dimineața vine
ca o pisică roșie
traversează podul cu
prea multe statui
cercei colorați
turiștii
se înghesuie la colț de stradă
să rupă o bucată din orașul nostru
care știe să plângă
să-și adune norii deasupra turlelor
așa ca o curvă
care-și ține picioarele strânse
ia-mă de mână de parcă ai zâmbi
și ar fi soare

*

mă iei în brațe uneori
ca într-un film mut
îmi trebuie o rochie lungă
puțin prăfuită
îmi trebuie o inimă în plus
să se-odihnească lângă paharul ăsta cu vin
ai putea să o pictezi
în seara în care a căzut răpusă
ca după un drum mult prea lung
la capătul lui
o cetate
un labirint
de mâini întinse spre cer

*

la mine în oraș nimeni nu se roagă
oamenii beau bere neagră
mor onest și definitiv
li se pune o piatră la căpătâi
cu numele lor scris pe ea
ca-ntr-o poveste
spusă demult
aveai palmele înghețate
le țineai deasupra focului
și podul creștea deasupra ta
ploaia nu trece prin zidul gros
iar la noi în oraș
oamenii se privesc drept în ochi
își spun "te iubesc"
fără să clipească
seara când arlechinii își lasă jobenul să se odihnească
tu mă iei după umeri
declarativ
onest
oarecum definitiv
mă privești drept în ochi
și apoi liniște