Eram copil, un drăcușor,
Piteam crucea din sac
Când îl lăsa popa-n pridvor
Și deveneam posac.

Mă apuca o toropeală
Și-o stare de leșin,
Dar începeam la repezeală
Cu stânga să mă-nchin.

Pioasă, mama mă vedea,
Zicea să fiu cuminte,
Apoi la masă îl poftea
Pe veșnicul părinte.

Făcea colaci, îi rumenea,
Cu drag mi-aduc aminte,
Ca o icoană-mi apărea
Prin aburul fierbinte.

Am auzit că într-un sat
Găsesc o mânăstire,
Unde lumina și-a lăsat
Un loc de mântuire.

De felul meu nu-s credincios,
Bag noaptea în desagă,
Pornesc spre drumul luminos
Să văd dacă nu-i șagă.

ÃŽn urma mea se auzea
O cucuvea cântând,
Semnul trimis de-o piază rea
Mă răscolea profund.

Pe lângă mine trec visând
Sărmani cu ochii goi,
Unii zâmbind sau șchiopătând
Spre ziua de apoi.

La mânăstire am ajuns,
Lumea venea puhoi,
Să vadă locul nepătruns
De viscole și ploi.

Din întuneric raze vin,
Sclipiri de diamant,
O aură în palmă țin,
Venită din neant.

O clipă totul a durat,
Plec împăcat acasă,
În fața mea s-a strecurat
Năluca cu o coasă.

Balanța iarăși se înclină,
Sunt om fără noroc,
Un rătăcit fără lumină
Pe Domnul îl invoc.

Apare mama, chip blajin,
Lumină pe-nserat,
Cu mâna dreaptă mă închin,
De umbră am scăpat.