Sensul unic e plictisitor,
chiar dacă e un drum care urcă.

Părăsim pasiuni, oameni, idei,
pentru noi începuturi

pe cărări lăturalnice
- ca nişte destine de rezervă –
şotron desenat pe nisip

şi de multe ori căi închise,
dar cine-ar fi ajuns la capăt, să-i pese?

Care e capătul final al unei pasiuni,
al unei iubiri,
al unui vis?

Capătul final e sfârşitul.

Părăsim drumuri ce urcă
într-un sens unic şi plictisitor
spre moarte

păcălind destinul
pe cărările amețitoare
ale veşnicelor începuturi

de pasiuni
de iubiri
de rătăciri…

Cu inutilă timiditate,
când viața tace şi nu-ndrăzneşti s-o deranjezi

călcând pe tăişul potecilor ocolitoare
semănăm timp,
să crească veşnicii,
pe care le lăsăm în urmă
când veşnicia devine rutină

deşi ne dor drumurile
care urcă fără noi

Iar uneori suntem doar decorul
sensului unic.