pânze de paiang zgârie tencuiala
ca niște cuțite nestrălucinde-n intuneric
ca niște licurici morți de iarnă
lumina strălucește pe firele lor și vezi
paiangul îndreptându-se către muscă
musca se zbate dar el îi oferă anestezie
apoi rupe din ea fâșii
moarte-n perete

de când limba mi-a devenit muscă
trăiesc spaima că bâzâitul meu
mă va înfige într-o pânză de paiang
ori poate omul mă va prinde în pumn
și-mi va strivi mațele cu degetele sale
prea multă moarte de muște
poate fi și o moarte lentă
singurătatea rupând fâșii din mine
ca cel mai aprig paiang