Venea la mine cu umbletu-i
rar. Luna îi ascundea goliciunea
în cel din urmă pătrar.
Cuvintele, altădată întregi,
se prefăceau în sfielnice șoapte,
aș fi mușcat din măr dar încă nu
schimbasem dinții de lapte. O
primeam înlăuntru-mi, nu știam
de-i devreme ori prea tîrziu. Simțeam
că a fost cu mult înainte
să fiu. La marginea lumii, nu înțelegeam
cine e, cine sînt. Parcă priveam
prin gaura de cheie a unui,
proaspăt, mormînt. Și tot căutînd,
împrejur, pentru toate răspuns;
de soare m-am simțit,
pe de-a-ntregul, pătruns!