crapă pietrele de atâta apă
ce din mine se revarsă
de pe stânci
oasele mi-au intrat în piele
de atâta umezeală
măduva li s-a inflamat
și chiar revenit din munți
în soarele acesta
ca o prăitură cu fistic stricat
oasele îmi amintesc de ploaie
de ploaia aceea eternă
eu nu mai încăpusem în Arcă

aveam vreo trei-patru coaste scoase
ca un arab cu mai multe neveste
dar alinarea lor
nu putea șterge durerea
și vine toamna
și iarăși ploaie
până și în gând plouă
de-am închis
toate ferestrele cuvintelor