M-am întâlnit cu Păstorel
(În vis, de bună seamă)
ÃŽn locul preferat de el,
Adică într-o cramă.

M-am prezentat de la-nceput,
Că nu știa de mine,
I-am spus – timid – că la băut
Sunt slab și mi-e rușine,

Apoi, la un pahar de vin
(La mine doar de apă)
Speram (eu sigur, cel puțin)
Un dialog să-nceapă.

Nici nu a trebuit s-aștept
Prea mult; maestru-mi zise:
- Te văd că ești băiat deștept
Și sincer, pare-mi-se,

Explică-mi, poți să și insiști:
Ce naiba se tot coace
Prin breasla de epigramiști,
De câțiva ani încoace?

Mi-am construit atent un plan
Cu ce aveam a-i spune
Și peroram, cu mult elan,
Doar despre cele bune.

- Păi, nu de bune te-ntrebai,
Te joci cu mine, țâcă?
Eu lămuriri te rog să-mi dai
De ce-i atâta râcă!

- Am înțeles; și-o să explic
Ce știu (deși se poate,
Fiind mai indulgent un pic,
Să nu le spun pe toate!)

Am început cu vorba cea
Mai calmă, cu măsură...
Maestrul, însă, se crucea
De ce-mi ieșea din gură.
........................................
Vorbeam și mai sorbeam discret
Din sticla de-apă plată,
Iar Păstorel din cabernet
Gusta, când, dintr-o dată,

Mirat, ba chiar contrariat,
Mi-a reproșat (tot mie,
Deși eu numai am turnat):
- E clar că, la beție,

Vorbești prostii, m-am săturat!