dumnezeii hîrtiei pețesc poezia
prin creierul meu apt de inutilitate
să-ți vedem culoarea sîngelui
strigă săbierul de la distanță
plumbii pistolului îi inflamează creierii
aceia proprii pe care i-aÈ™ schimba pe o floare
numai gînduri de tot zațul îmi vizitează mintea
ca într-o ceașcă o urmă de cafea
baba o varsă și rămîne viitorul clar
observ o grimasă de spaimă pe chipul ei
voi muri știu dar în ce fel baba nu știe
sau nu vrea să spună cățeaua

oricum
aștept cu nerăbdare neaua