uneori cea mai frumoasă viață e moartea
acest vis plăcut care se destramă imediat cum îți sună ceasul
deșteptarea atunci e dureroasă, îți înțeapă retina
ochii plini de cearcăne te acuză că i-ai deschis
de ce mi-ai destrămat filmul, de ce?

de ce-ai dat, mă, drumul la lumină, de ce-ai dat, mă?
strig către un soare călare pe umbra mea
aud râsul lui cum îmi uscă oasele, visele, trupul
niciodată nu va mai fi la fel reveria...

deconectat de la surogatul meu de moarte
mă simt ca locutius în pielea de cyborg
un patrick stuart în stare robotică
gata de orice împotrivire irelevantă

niciun semn pe trupul meu nu mai respiră normal
mecanica spălare pe ochi îmi distruge retina
privesc prin apa șiroind
pereții, oglinda, fereastra, drumul,
par toate hidoase, rânjesc către mine
vor să mă expulzeze, să mă expună lumii
să mă facă să trăiesc
dacă n-am fost în stare
să mor
până acum