Oamenii au aprins lumînări galbene, subțiri, albe, mai groase.
Au decis să prăznuiască morții. Între crucile albe miros de sarmale.
Numai drăcușorul cu ochi de nectar își lingea unghiile.
Numai drăcușorul se ițea printre morminte. Din cînd în cînd scărmăna norii
de pe ochii femeilor.
Apoi oamenii au decis să aprindă lumînări lungi, cu fundițe,
ca pentru ultima nuntă.
Din morminte au ieșit cîrtițe, cu năsucurile mirosind moartea,
greieri de cimitir cu repertoriul înghițit în lacrimi,
furnici ce nu știau de frig, ci numai de trupuri descompuse
de oameni.
O fetiță s-a așezat pe o piatră și a început să rostească
balada celor fără de noimă,
balada speranței încălecate pe arbori pictați.
Preotul s-a ridicat dintre oameni, a pornit de jos,
anul acesta nu a suflat lumînările,
se vor stinge pînă la urmă a zis
și a pornit spre capelă.