În drumul spre casă trec oamenii mei,
Þevile de eșapament încep
Să ne umple plămânii
și mama îi spune tatei.
Dacă ninge acum
Cred că Așa o să ningă

Până la sfârșit

Și drumurile se rup
Se desfac în mii de bucăți
(din pământ cresc schelele
unei case spre soare)

și Mama îi spune tatei, am să-l învăț pe copilul acesta
Să iubească
Aici între dalele de piatră
Ale Spitalului
Unde vom crește cu toții
Până când zăpada
Va acoperi tot drumul

Pe el trec toți oamenii mei
Și țevile lor de eșapament ne umplu plămânii
(din pământ cresc schelele caselor
se întind ca și cum atât ar trebui să fie

și atât a fost
la început de iarnă
ne-am lăsat galoșii la ușă
am făcut dragoste
un fel de fuziune la rece
am construit un mic imperiu
în apropierea unui cuptor
am strigat mama nu mă iubește
tata o sa mearga cu mersul lui apăsat

pană la ultima milă

când zăpada va fi la fel de înaltă ca noi
va trece de ferestre
când inimile vor ajunge în banca cu celule stem
și mama nu mai are glas
nu poate să mai rostească nimic
și doar eu am să fug
în cădere am să văd vaza cu lalele
prăbușindu-se
în găurile din zăpadă
și în ghetele mele de plastic