Brusc mi-am amintit că totul depinde de mine,

vrând nevrând singuratatatea se apleacă vibrând
ca o creangă de copac
de preaplinul fructelor.

nicio sintagmă nu-mi îngroașă arterele
inima a devenit o povară, trupul mă poartă
ca și cum mâinile nu mai pot susține nepoți
ci o Mare rugăciune,

văd din ce în ce mai rar
cerul, care se prabusește în mine,
e ca într-o scoică care vuește.


astăzi cerul e plin cu nisip
respir profund
sunt pământ.