De-am călcat peste morminte
suduind de cele sfinte
și mi-am rătăcit cărarea
gândului tihnit ca marea,
e c-am vrut în urma mea
să rămână drum de stea,
depărtări abia șoptite –
ochi – ce-au fost prin timp ispite,
și-au rămas iubirii semn
încrustate-adânc în lemn,
lemn ce pare-atât de viu,
lemn făcut pentru sicriu...
fiindcă-n zborul meu de-o clipă
am avut cuvântu-aripă
și-am cutreierat ca-n basme
cerul lumii de fantasme,
când m-au străbătut fiori –
focul albelor ninsori
și, furat de cele sfinte,
am trecut peste morminte
tot dorind ca-n urma mea
să rămână drum de stea!