toate umbrele astea
atât de mult am stat atât de departe
înțelepciunea asta de stradă și
toate umbrele astea

m-am rătăcit cumva și-mi dau seama
din întunericul fad
că nimeni nu mi-a luat urma

ce-am dorit eu din acest târg între
carnea mea și aerul tău
lumea ta, zgomotele tale, nepăsările și mai ales
intercalările conjuncționale cu gust de trăire din cerneala neagră mistuită-n mojar
pe hârtia de ziar albă, curată din retina acestui vacarm
și acest punct

căci punctele-s moartea
ce bate în minte cuie, țepușe de fontă, cârlige de pește
și trage de fire spre orice prinde chip și grăire
ca și cum apa ce ne separă
ar fi sângele meu și mâinile ce se-'mpreunează-nafară
ar fi

piatră cioplită
peste pământul șlefuit de vânt și grăire

(din gura ta iese ochiul meu stâng
din mâna ce vâră monezile-n venele-ntinse ale unui bătrân telefon
iese gura mea umezită
din pântecul tău plin de carne de porc slană trasă drept blană
peste frigul ce aprig trosnește
iese palma mea albă ce nu vede, nici cântărește
iar chipul de pește se află-n orice-oglindire
etc.)

și tu
tu nu

nu

(râzi, arlechin cu rujul tău roșu,
râzi acum, cu nasul tău roșu
ochiul tău roșu
vene injectate de roșu...)

(crăpăturile podelei se deschid ca niște fălci clefăind)