Nu-i clipă-n care cerul să nu cheme,
ÃŽntre-austere ziduri de cetate,
O mamă, tatăl, sora sau un frate,
Cu ochi închiși, tăcuți, uitați de vreme.

Iar porțile rămân desferecate.
Trec corbi țipând și vântu-n ramuri geme
Pustiitor, dar nimeni nu se teme.
Strigați au fost și nu se vor abate.

N-am să-ncrustez o lacrimă-n uitare.
Rămân așa, pierdut și trist, dar demn
Și mă despart senin, chiar dacă doare,

De cei mai dragi, vegheați de cruci de lemn.
Căci nici un loc din lumea pieritoare
Nu e al morții, ci al vieții semn.


14 aprilie, 2012