În dimineți cu rouă, reci,
ÃŽmi iau sub braÈ› vioara,
Colind ascunse, mici poteci,
Până se lasă seara.

Pășesc tăcut, de vise dus
Spre locul din câmpie,
Unde-n al soarelui apus
Se naște-o simfonie.

O simfonie de culori,
De larmă sau de șoapte,
Ce iscă tremur și fiori
Când astrul cade-n noapte.

Se-adună-n cârduri păsărele,
Vin zâne din păduri,
Pe un covor făcut din stele,
Coboară din trăsuri.

Izvorul pur cu apă lină
În șipot de cristal,
Așteaptă greierii să vină
Pe înverzitul mal.

Adie vântul printre flori
Stârnit de-o iasomie,
Decoru-i alb, blânde ninsori,
Din fir de păpădie.

Se văd lumini de licurici
Ca torțele prin fân,
Croiește drumul un arici,
În urma lui rămân...

ÃŽmi taie calea un bondar,
O ciută se adapă,
Din aripi bat lăcuste rar,
Concertul să înceapă!

La ateneu, într-o câmpie
Sunt doar un spectator,
Vrăjit de-a vieții simfonie
Și de-al naturii cor.

O muzică fără egal
Mă face să plutesc,
De secole un festival
Mă face să trăiesc.

Apare luna din senin,
A negurii frumoasă,
Oftează soarele... ce chin!
Roșind o vrea mireasă.

Sunt clipele când se-ntâlnesc,
Amurgul iute trece,
Sunt clipele când se doresc
ÃŽn universul rece.

Spectacolul a luat sfârșit
Pe scena milenară,
O să-l aștept și-n răsărit
Cu luna și-o vioară.