Încă mi-e frică de mobila grea în special de cea din lemn negru lustruit mâncat de cari... nu mai vizitez muzee sau case cu antichități chiar dacă nu au oglinzi un cântec de inimă albastră crește între mine și lutul ars rotunjit ... nu mai admir clavecine cu trandafiri incrustați cele două tablouri moștenite îmi reproșează tot ce n-am uitat ...într-o zi mobila a început să pocnească precum un cântec de greieri nebuni în plin soare ... cu inima din stop în stop am fugit în stradă dar norii nu veneau să pot alerga desculță să cad ca fulgerul descărcat în noroiul din rigole ...

Câte mușuroaie de furnici și câți stupi sălbatici s-au clădit în măduva mea... stau dedesubt oftez greu și văd simt prin buricele degetelor marșul lor din colț în colț... n-am suportat insectele niciodată e vina mea ... în afară de fluturii de vară și cel mult nunțile libelulelor sau buburuzele toamna ... de curând am aflat că vorbesc limba gâzelor mă trezesc noaptea dacă vreuna se urcă deasupra patului presimt fiecare gâză nou venită indiferent de mărime ... poate că sângele meu e acum ca vinul învechit și inima măsoară timpul odată cu insectele până când iarna pământul se odihnește ... în martie fie și de bună vestire aceeași cruce ne cade la toți în spinare același lanț al slăbiciunilor sălbatice ne leagă de pădurea vie în care copacii cad din picioare ...

Târziu am înțeles că între mine și lună e doar un salt acrobatic în plasă de păianjen ...mult prea târziu...