să drenezi găvanele,
în mâlul amintirilor lacrima nu mai are cum să fie pură;
să faci ceva dezordine, e prea multă curățenie
nici nu-ți pare locuită casa, iar privirea ta, nemobilată de prezent,
e ca o pânză albă care acoperă părăsirea – rupe-o, fă-o franjuri
sau înnoadă fâșii să te poți coborî pe geam, nu te arunca;
ești în stradă – du-te, ce te-ntorci speriat?…
toate sunt împietrire, ce dacă ești singurul viu!..

trage de mânecă statuile, și ele au fost odinioară oameni
și tu ești oarecum statuie, uite câți porumbei
și-au lăsat urme pe creștetul tău involt, nu te șterge
sunt aspirații, rugăciuni, întoarse spășite, neîmplinite

catifeaua după-amiezii e înșelătoare, nu te opri,
să urci înserarea până la capăt,
bătrânii tăi bocanci - boi în jug obosiți, nu-i biciui,
în noapte o să afli vindecare
trebuie să o întâmpini fără patimă, fără regrete,
patria visului este densă, untoasă, neasemuit de frumoasă…
nu te lăsa corupt de ea…
să nu arunci cămașa în foc, aici combustiile sunt sâmburi,
încă o zi te așteaptă și cere vamă și nu vei avea cu ce plăti…
nu-ți plânge de milă
sunt singurătăți nobile, precum Creatorul, în care poți
să-i fii chip și asemănare doar creând –
ustură mult mai tare singurătatea comună, în furnicarul ostil;
timpul nu se pierde, se câștigă
și din câștig nu-ți rămâne nimic, totul se împarte, rămâne aici
orologiile da, pe ele le poți arunca în foc fără să-ți pese
deși scânteirile nu-ți vor lumina urcușul

să n-ai spaimă de moarte, ea e mult mai însingurată
și nu păstrează pe niciunul, niciuna dintre recolte
hambarele cerului sunt veșnic flămânde
într-o bună zi – doar astfel va fi bună – vor întineri pietrele
și tu vei fi una prețioasă
pentru c-ai străbătut drumul inițiatic fără să privești înapoi
precum un sunet ce nu se poate întoarce-n carnea instrumentului

nu înfășura strada cu urme intacte, las-o celor ce vor veni după tine,
nu este niciunul care să n-o parcurgă, fie și târziu,
oricât se poate crede fiecare că este iubit