La Amsterdam, tot întrebai o zână,
lipită de un zid cam stacojiu,
unde-i haremul meu, îns-o cadână
mă luă de braț, mă duse în pustiu.

De-aici, am să deschid o acoladă,
căci muza mea intrat-a în sevraj,
îmi tot vorbește despre avangardă,
în timp ce îmi scot rabla din garaj.

Apoi, se-ntinde moale pe banchetă;
e albă ca făina, și nu știu
dacă să scriu în cinstea-i o plachetă,
ori să rămân, mai bine, în pustiu.

Ce nostalgie! Parcă de lingoare
ar suferi un hamster rozaliu,
dansând tango pe gheață, fript de soare,
îmbăloșat, acrit și ceampaliu.

S-a dezlipit de zid și zâna bună;
închei și acolada: totu-i ceas,
căci versul dă din coadă și tot sună
pentru iubirea care mi-a rămas.

Pe stradă, alcooliști cu fumigene
în avangardă și-au găsit popas;
apare-apoi un nene în izmene,
o damă-și plimbă javra de pripas.

Iar zidu-mi pare-acum că e albastru,
ca Voronețu-nseninat de-un gând,
îl cântă-ncet un june poetastru,
dar glasul său se stinge în curând.

Și totu-a fost un vis, cât ține-o rundă
de hârjoneli în patul ei turcoaz,
ori poate doar cât o nanosecundă
pe intervalul simplu, fără haz.