S-a luminat;
deci gata-s din nou să devină
ucigașe, de neclintit, cu rădăcină… aceste ziduri,
ca niște flori monstruoase.
Ispitele bat pasul acolo, în roată, pe lângă pervaz,
încadrând într-o ramă tentaculară fereastra.
Către ele ochiul abia limpezit zvâcnește
– o noapte cât un mileniu a stat îngropat în moloz –
Oh! parcă ne-a născut Ana-n zid – prunci gemeni –
Setea ei de văzduh și lumină, cu fiece respirație,
răzbește în mine, în tine, tot crește,
încât când ieșim, parcă zidul plesnește, ne-mproașcă afară.

Am scăpat!
galopăm de-acum – ura! – ne-mprejmuiți;
tremură aerul crud, biciuit de zăbale;
fulgeră drumuri multicolore pe lângă călcâi;
De ni se va pune în cale vreunul, cu brațele ridicate,
vai lui! (vai mie, vai ție!)

Pierit-au hotarele – cer și pământ sunt o pânză de pârtii;
călcăm din țâșniri de fântâni în rotiri de păuni, luminoase,
ne aruncăm dintr-un muget de vită-ntr-un tril de măiastră –
Coborâm și sărim fără spaimă câte-o mie de trepte.
Ce strașnică goană! Ce minunată sudoare!

… Până când – vai! – cu o clipă-nainte să biruie luna,
se face ca un fel de mâhnire deasă pe trepte și drumuri…
Ni-e dor greu – de moarte – de straiul cel adevărat,
ce zace – pe unde? – rătăcit în această goană-ncercată
garderobă imensă-a naturii…

De-acum, ca la un semn, farmecul tot se descheie;
regnurile toate năprasnic se scutură de urmele noastre.
Cădem din veșminte străine întregi, ciuntiți sau fărâme,
încontinuu, fulguim așa, dezgoliți, încontinuu,
până când, albe de așteptare, cu giulgii pe brațele-ntinse,
din nou se deschid către noi să ne-nfășure leșul,
miloasele, înțeleptele, statornicele ziduri mereu părăsite...


(din volumul "Poeme" - 1971)