În numele iubirii noastre, am clădit o chilie mică,
să avem permanent magnolii pe masă,
ah! magnoliile care mi-au secerat avântul,
pe când se-așternea crusta moale a singurătății.
Doar știam: va veni și vremea
când vom îmbătrâni departe unul de altul.
Se va găsi unul să spună:
„Sunteți pulbere, dragilor, luați-vă gândul, nu veți fi împreună.
Doar magnoliile ar mai putea glăsui despre neputință și pierdere”.
De-acum, ne-am strâns în cochilie –
melci pierduți pe cărare în calea pașilor apăsați,
de nu cumva ne vor strivi, mai înainte, vremurile
și-n amintirea altora vom fi doar grăunțe
care-au visat să încolțească la vreme.
Cum n-am putut să ne stingem de tineri,
am lăsat steagurile să fluture-n voie,
cine știe ce vânt cumsecade le-ndreaptă spre soare,
sulițe ascuțite s-atingă zone prealuminate,
orizontul în care se scaldă verdele să devină albastru
când lacrima se topește în roșul iubirii.
Și-atunci, chilia devine un palat de cleștar albastru,
cu magnolii pe masă, maci, tuberoze și alte cele;
între flori nu se veștejește dragostea noastră,
pe tavan, umbrele ne-amintesc de lumină.
Dar noi n-avem spaime acum, nici prea multe certitudini;
nu privim în pământ, deși pe sus pare să nu mai zboare vreun înger.
Când vom ajunge la poalele smereniei, doar atunci vom ști
că oriunde ți s-ar fixa privirea, vezi, dintr-odată, și pământul, și cerul.