Nu păsările, ci copacii zboară
Cu aripile lor de frunze verzi
În ne-ntâmplata încă primăvară
Pe care, tot visând-o, iar o pierzi.

Dar nu copacii, cerul se-naripă
Biruitor, albastru și rotund,
Cu raze aurite-n zori când țipă
Dasupra munților ce-n piept i-ascund.

De fapt nu cerul, inima mea oarbă,
Sperând din nou la dragoste de mai,
Deasupra zilei zboară și întreabă
De-un cântec tânăr ce doar tu-l știai.

Nu păsări zboară, nu copaci, nu cer
Inima mea-nsorește-ntreg înaltul
ÃŽn timp ce eu, copilul umbrei, pier
Doar că, iubind, nu pier, răsar în altul.