parodie după " Cămara de fructe " de Ion Pillat

Când am deschis, în noapte, plin de curaj portița
Și m-am trezit în față c-un uriaș dulău,
M-a-nconjurat deodată mirosu-acela rău
Pe care-l simt copiii, când nu își cer olița.

Îmi amintesc și astăzi, cuprins de remușcări,
Cum am rămas o clipă, înțepenit de groază,
Și-nțelegând aievea că-s un tâlhar și-o loază,
În mod autocritic, mi-am adresat ocări.

Apoi, cu hotărâre, am șters-o ca zvârluga,
Lăsând în urmă prada ascunsă-ntr-un dulap:
Văd stele verzi și-acuma – doar să-mi ating la cap
Cucuiul de atuncea, când am scăpat cu fuga.

Se stinge sus pe boltă luceafărul candid:
Visez seifuri grele cu aur și valută…
Dar nu mai merg pe calea pierzaniei, știută,
Spre-o cămăruță unde zăvoarele se-nchid.


Poezia parodiată

Cămara de fructe

de Ion Pillat

(din volumul Pe Argeș în sus)

Deschid cu teamă ușa cămării de-altădată
Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma, și răcoarea, și umbra lor uitată.

Mă prinde amintirea în vânătul ei fum,
Prin care cresc pe poliți și rafturi, ca pe ruguri,
Arzând în umbră, piersici de jar și-albaștri struguri
Și pere de-aur roșu cu flăcări de parfum.

Șovăitor ca robul, ce calcă o comoară
Din basmul cu o mie și-una de nopți, mă-nchin:
Văd pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin –
Și tămâioșii galbeni ca soarele de vară.

Se-aprind fantasmagoric caise și gutui:
Trandafirii lampioane și lămpi de aur verde...
Dar părăsind cămara ce mințile îmi pierde,
Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.