Cute ale tăcerii, ziduri fără ferestre,
guri pîngărite de cuminecătură
guri de ghips, guri încleștate în bezne,
voi, rictusuri suave, schimonoseli de ură

mai recunoașteți glasul cu sunete prea slabe
și glezna putrezind lîngă pedală
și pieptul lui, o harfă, pe ale cărei coarde
purta, ca pe o targă, imensa oboseală?

Mai recunoașteți bustul din marmure neclare
stînd în bătaia lunii, tăcut, ca un landou
și pletele prelungi curgînd spre buzunare
și nasturii de aur cusuți peste tricou?

Au putrezit, pesemne, și n-au rămas din toate
aceste indicații de profil
decît ecoul jalnic al tristelor stigmate
prinzîndu-i, ca un cearcăn, oftatul inutil.

Posomorîte guri, voi, bîiguieli încete,
iată Alergătorul, feroce și posac
gonind pe șaua roasă a unei biciclete
prin miturile tulburi ale acestui veac:

din care fald al nopții cu moliciuni de gumă
și-a răsucit în aer statura, ca pe-un pod?
Din ce copac lăuntric se scurge, ca o spumă,
lumina care taie conturul lui schilod?

El e acela care și-a îngropat în palme
nefericita frunte și-o strînge, ca în clești,
pe el îl sorb, domoale, nisipurile calme
și îl privesc, tăcute, nălucile din fresci.

Din șapte mii de grote simunul se repede,
cometele își pleacă sporadicele trene
și umbra lui, în umbră, abia dacă se vede
ca o columnă vagă, zărită printre gene.

Iată Alergătorul! Sub frescele antice
cu gesturi istovite și încete
încearcă beregata spre stele să-și ridice
lumina să le-o lingă, înnebunit de sete.

E, poate, obosită metalica lui pulpă,
falangele bolnave știu bine că îl dor
și glezna, prăbușită lîngă pedala ruptă,
se tîrîie pe dune ca un gladiator.

Și totuși, clătinînd nisipurile fluide,
imensele clepsidre de veacuri neîntoarse,
el se rotește-n jurul străvechii piramide
ca fluturele, seara, cu aripile arse.

Iată Alergătorul! Genunchiul lui de taur
s-ar tolăni, o clipă, pe-un scaun, la bordel;
imensul os al frunții, încununat cu lauri,
de colțul unei mese s-ar rezima și el.

Visați la osatura superbului Heracle,
dar oasele acestea, umane, chinuite,
eu le-aș culca, să doarmă, pe fundul unei racle
la sînul putrezitei prințese Nefertite.

Iată Alergătorul! Rîvnind mătasea suplă
și-a îngropat piciorul în cîrpe și obiele
și aspra moletieră, înfiptă peste pulpă
i-a ros pînă la sînge neprihănita piele.

Iată Alergătorul! Ca o hienă latră;
poate că nu mai știe și nu mai vrea nimic.
O, dacă s-ar trezi prințesele de piatră
ca să-i lipească gura, cu limba, ca pe-un plic!