înșir paradoxurile pe sârmă, ca pe rufele puse la uscat
pe vreme ploioasă
lenea astăzi este mult mai harnică decât pornirea spre fapte mărețe
la care diminețile amice-inamice mă mitraliază
îmi este un fel de rău când mi-e bine, un sentiment anost
între preamult și zadarnic
ideatic doar, o caut cu lumânarea
luminița farului acelui departe victorios
și-n păduri văd rădăcinile mai întâi și nu frunzele,
în ape văd albiile îngrădind libertatea undelor și un soi de pesimism
îmi promite un astăzi ca o bornă nescrisă, creionul stă în mâna mea
ca un baston cuvintelor senile
conștient că mă-ndrept totuși spre ceva chiar și acum când
îndărătnic stau, stau, stau ca un strop de ploaie care-i în plus și
rămas suspendat în aer, așteptând aprobarea să aterizeze
pe bobul de țărână adecvat
și surâd subțiriu pe dinăuntru, vezi, până și surâsului îi este lene să se arate oglinzilor
prin care se tot fâțâie secundare, minutare, îndoite
ultimul paradox, am scris aici, deși nu sunt convins că eu
cum nici ploaie cu numele meu încă nu-i
am vaga impresie-iluzie, că trăiesc acea rasă de lene care
înțelepțește beteag pe orice aspirant la anonimatul marilor idei
și stau sprijinit în creion ca un cioban neplătit, păscând himere